web analytics

Bookmaker artbetting.co.uk - Bet365 review by ArtBetting.co.uk

Bookmaker artbetting.gr - Bet365 review by ArtBetting.gr

Germany bookmaker bet365 review by ArtBetting.de

Premium bigtheme.net by bigtheme.org

Dosarul regionalizării Republicii Moldova

Iulia Modiga 13 ianuarie 2011 0

„Iată inscripţia care a fost scrisă: Mene, mene, techel, ufarsin. Aceasta este tâlcuirea cuvântului mene: Dumnezeu a numărat zilele regatului tău şi i-a pus capăt. Techel: l-a cântărit şi l-a găsit uşor. Peres: a împărţit regatul tău şi l-a dat Mezilor şi Perşilor.”
(Daniel, Cap. 5, ver. 25-28)

Moştenirea modelului sovietic

Apariţia pe harta lumii a unui stat nou este deseori strict legată de un proiect identitar, şi nu numai. În următoarele rânduri voi încerca să abordez premisele proiectelor regionale aplicate asupra Rep. Moldova – un veritabil „arlechin etnic” aşa cum spunea cândva istoricul N. Iorga despre Basarabia.

La 27 august 1991 (astăzi la această dată este marcată „Ziua Republicii”) pe harta politică a lumii apare un nou stat – Rep. Moldova, care se integrează rapid în sistemul politic internaţional şi este recunoscut treptat de o serie de instituţii internaţionale. Contextul declarării independenţei a fost unul propice: puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, secretar general al PC al URSS, a declanşat o reacţie în lanţ prin intermediul căreia majoritatea republicilor unionale şi-au declarat independenţa. Noul stat apărut este recunoscut mai întâi de România, apoi de majoritatea statelor occidentale. Frontierele statului moldovenesc rămân cele stabilite de Stalin imediat după cel de al doilea război mondial, în februarie-august 1944, prin crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM). Astfel, republica include 6 judeţe din fosta regiune istorică a României – Basarabia (fără extremitatea nordică şi fără partea de sud a regiunii, alipite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene), şi o regiune numită Transnistria, un teritoriu din stânga Nistrului ale cărei limite corespund în mică măsură limitelor RASSM (Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti) fondată în 1924[1] cu scopul de a încuraja iredentismul prosovietic în Basarabia, şi chiar în România, efectul scontat nefiind însă atins. Trebuie să amintim că iniţial RASS Moldovenească cuprindea 10 raioane administrative şi reprezenta un teritoriu de 8,5 mii km². Deoarece URSS nu a recunoscut niciodata actul unirii Basarabiei cu România, Constituţia autonomiei sovietice moldoveneşti stipula că Basarabia se află în componenţa RASS Moldoveneşti, implicit a Ucrainei sovietice şi a URSS.[2] Începând cu data de 2 august 1940, în urma anexării Basarabiei de către trupele sovietice şi a includerii automate în componenţa RASS Moldoveneşti, Moscova decide formarea unei noi republici unionale RSSM cu o suprafaţă de 33,7 mii km² şi ale cărei frontiere concid cu cele ale Rep. Moldova de astăzi. Lipsită, de accesul la Marea Neagră prin trecerea judeţelor Cetatea Albă, Hotin şi Ismail în componenţa RSS Ucrainene, RSSM este supusă unei ansamblări de centre industriale puternice în perimentrul din stânga Nistrului.[3] Implementarea reformelor administrative de factură sovietică s-a realizat la fel ca şi în celelalte republici unionale. În 1944 RSSM era împărţită, din punct de vedere administrativ, în 12 uezduri[4]: Bălţi, Bender (Tighina), Grigoriopol, Dubăsari, Cahul, Camenca, Chişinău, Orhei, Râbniţa, Slobozia, Soroca şi Tiraspol. Fiecare oraş reprezenata un centru de uezd şi avea în cadrul lui structuri ale aparatului represiv, de control al teritoriilor: Comitetul Central al Partidului Comunist, Sovietul orăşenesc şi trupele NKVD (poliţia politică). În 1948, întrunit la a doua sesiune, Sovietul Suprem al RSSM lichidează uezdurile şi instituie 60 raioane împărţite în soviete săteşti. În fiecare deceniu, numărul raioanelor a fluctuat: 46 (1950), 35 (1959) (organizate în patru okruguri (Bălţi, Chişinău, Tiraspol şi Cahul); 18 (1963),  26 (1964), 31 (1966), 33 (1972), 40 (anii ’80).[5] Centrele raionale deseori erau mici localităţi în jurul cărora se concentraseră organele de partid. Treptat acestea se concentrează în jurul principalelor centre industriale ale RSSM şi au un caracter de centru semi-urban[6] modelat de procesul de industrializare şi urbanizare forţată.

Politicile de glasnost şi perestroika ale lui Gorbaciov au marcat descentralizarea republicilor unionale faţă de Moscova, şi parcurgerea unui sistem de reforme în domeniul administrativ. Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova  din 23 iunie 1990 a reprezentat primul pas spre independenţă, iar reconstrucţia administrativ-teritorială constituia la acel moment o urgenţă. În acelaşi an, republica avea un număr de raioane ajungând de data aceasta la 40 şi 10 oraşe de subordonare republicană. Fiecărui raion îi revenea, în medie, câte 76.000 de loc. unele având un număr sub media generală – Căinari – 42,7 mii, Taraclia – 44,3 mii, Şoldăneşti – 45,8 mii, Leova – 52,8 mii; şi o suprafaţă medie 800 km2, fiecare fiind departe de potenţialul de a trece la autoadministrare. Conform hotărârii Sovietului Suprem se propune elaborarea unei noi reforme administrativ-teritoriale care prevedea patru variante – 7, 9, 12, sau 18 judeţe. Varianta celor 9 unităţi administrativ-teritoriale este luată ca bază în formarea judeţelor abia peste 7 ani, când, potrivit Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova Nr. 191 – XIV din 1998, este legiferat un nou sistem de organizare – 9 judeţe (Edineţ, Soroca, Bălţi, Ungheni, Orhei, Judeţul Chişinău, Lăpuşna, Cahul şi Tighina); municipul Chişinău, UTA Găgăuzia şi localităţile din stânga Nistrului. Până la această dată nu se poate vorbi despre o regionalizare a republicii, deoarece raioanele nu au fost concepute ca regiuni – ele nici nu au dimensiunile necesare tipului de regiune, ci mai degrabă este vorba despre „centre decizionale concentrate a vechiului sistem de conducere”. [7] Această „contrareforrmă” administrativ-teritorială poate fi legată într-o măsură mai mare şi de semnarea la 8 mai 1997 a „Memorandumului cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria” cunoscut şi sub denumirea de „Planul Primakov”. Documentul este semnat de preşedintele Petru Lucinschi. Conform actului semnat Federaţia Rusă este rolul de „ţară garant”, iar Rep. Moldova este un stat comun format din două entităţi politice cu statut egal, Moldova şi Transnistria – acest punct sensibil nu face altceva decât să plaseze Transnistria ca parte „egală” faţă de Chişinău, şi nu în ultimul rând, transnistrizarea Rep. Moldova.[8] Regionalizarea Rep. Moldova ia din ce în ce mai mult conotaţii politice, iar aceasta se resimte şi la nivel de societate. În speranţa de a demara negocieri, ce ar duce la soluţionarea conflictului transnistrian, Chişinăul păşeşte pe urmele formatului pentagonal (Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Rep. Moldova), dar în ciuda aşteptărilor Kremlinul nu doreşte să facă prea multe concesii, ceea ce a provocat dezamăgirea cetăţenilor cât şi a întregii clase politice faţă de noile reforme; nemaivorbind de situaţia catastrofală a economiei republicii.

Implementarea sistemului administrativ raional s-a realizat începând cu alegerile parlamentare din februarie 2001, odată cu accederea la putere a Partidului Comuniştilor din Rep. Moldova, care promitea în programul său electoral revenirea la sistemul administrativ de tip sovieitc. Legea privind instituirea noii organizări administrativ-teritoriale a fost adoptată în ianuarie 2002.[9] Această lege vine cu 32 de unităţi administrativ-teritoriale noi (raioane) şi este asemănătoare cu cea din „RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială”.[10] Atât statutul Unităţii Teritorial Administrative Găgăuzia cât şi al Transnistriei rămân neatinse. Paralizarea sistemului judeţean a adus cu sine şi câteva efecte perverse, cum ar fi:

a)      Media de locuitori pentru fiecare raion – 76 000. Ca medie pentru o colectivitate teritorială de bază (comune/sate şi oraşe) este cea mai mică din Europa Centrală şi de Est.

b)     Suprafaţa medie a anui raion este de 991 km², sub media din ţările UE.

c)      Periclitarea acordurilor încheiate între administraţiile judeţene cu parteneri transfrontalieri în cadrul euroregiunilor „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru” şi „Prutul Superior”

d)     Funcţionarea teritoriului în raioane mici, cu o destribuţie geografică fărămiţată, reduce din calitatea planificării proiectelor de dezvoltare. De exemplu: planurile de gazificare antrenează diferite arealuri teritoriale, ceea ce va îngreuna coordonarea acţiunilor.[11]

Maxima „divide et impara” pare să persiste în cercurile politice de la Chişinău, ceea ce ne demonstrează că toate eforturile se canalizează asupra controlului politic total al ţării prin aservirea financiară a localităţilor şi regiunilor bugetului de stat.[12]

Odată cu predominarea „principiului ramural de planificare” şi realizarea bugetului în condiţiile unei experienţe continue de reforme-fărămiţări administrativ-teritoriale, reforma administrativă postsovietică s-a dovedit greu de realizat.[13] Evoluţia ulterioară a regionalizării Rep. Moldova poate fi analizată atât din perspectiva crizelor identitare, cât şi a confluenţelor geopolitice.

„Împărţirea s-a făcut prin sorţi,

cum poruncise Dumnezeu  prin Moise,

pentru cele nouă seminţii şi jumătate.”

(Iosua, Cap. 14, ver. 2)

Proiectul regionalismului „cultural” al găgăuzilor

În ciuda a mai mult de şaizeci de ani de dominaţie sovietică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, unde procesul de rusificare s-a concentrat asupra eradicării diferenţelor etnice prin asimilarea culturală şi transformarea limbii ruse într-o adevărată limbă naţională a URSS, identificarea regională şi etnică rămânea totuşi puternică – aceasta le oferea oamenilor şansa afirmării identităţii lor individuale, la fel, era privită, în mare parte, ca formă de protest împotriva dominaţiei politice a ruşilor care reprezentau în jur de 53, 5% din populaţia totală a URSS-ului. Grupurile etnice foloseau limba maternă în vorbirea lor curentă în proporţie de 96% – 98%.[14]

Acest fenomen nu a ocolit grupul etnic al găgăuzilor, comunitate etnică de origine turcică şi de religie creştină (rit ortodox). Populaţia etnicilor găgăuzi pe teritoriul Rep. Moldova  este de 147 500 (4,4 % din populaţia totală)[15] dintre care marea majoritate este concentrată în raioanlele din sud. Regionalismul găgăuz se bazează în mare parte pe diferenţe etnice reflectate în limbă şi obiceiurile diferite.

Reformele garbacioviste, în plină eră a „construcţiei comunismului”, au marcat şi revendicările naţionale ale găgăuzilor, care încep încă din anii ’80, înaintea mişcării naţionale a moldovenilor (români) reprezentând populaţia majoritară. Conform rezoluţiei din 1988 mişcarea intelectuală Gagauz Halkî („Poporul Găgăuz”) adoptă soluţia protecţiei pe criterii regionale prin crearea unei regiuni autonome în componenţa R.S.S.M cu centrul la Comrat. Adoptarea alfabetului latin şi a limbii române sub impulsul Marii Adunări Naţionale de la 31 august 1989 şi înlocuirea limbii ruse au fost privite de către găgăuzi drept o ameninţare. Găgăuzii au fost chiar mai „rapizi” în secesiune decât separatiştii din stânga Nistrului, proclamându-şi „republica” Gagauz – Yeri pe 19 august 1990, iar pe 28 octombrie, pentru a-şi legitima propriul statut, sunt organizate „alegeri” în raioanele Comrat, Ceadâr-Lunga şi Vulcăneşti.[16]

Întrucât dorinţa de autonomie în cadrul statului-naţiune se bazeză pe o „recunoaştere” a diversităţilor locale, în cazul Găgăuziei proiectul regional a fost alimentat în mare parte şi de tendinţele separatiste ale Transnistriei. Cazul lui Ivan Burgudji, fostul activist găgăuz care pregătise în 1991 detaşamente de voluntari înarmaţi cu arme din dotarea Armatei a XIV-a rusă aflată în Transnistria, este emblematic în acest sens. Condamnat în Rep. Moldova de două ori pentru păstrarea ilegală de arme, aceste reuşeşte să se refugieze la Tiraspol.[17]

Prin Legea adoptată de Parlamentul Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei cu nr. 344-XIII din 23.12.94 se crează Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (Gagauz-Yeri). Fiind iniţial o autonomie culturală, prin această lege UTA Găgăuzia obţine atât statutul de unitate administrativ-teritorială şi de autonomie politico-administrativă. Cu toate că atât Convenţia – cadru european pentru protecţia minorităţilor naţionale cât şi Carta limbilor reionale sau minoritare nu stipulează nimic despre structuri administrativ-teritoriale sau autonomii  regionale bazate pe criterii etnice,[18] decizia Parlamentului asupra constituirii unei autonomii pe teritoriul Republicii Moldova s-a pliat, mai degrabă, conform unor presiuni exercitate la nivel politic de către principalii actori statali cu interese geopolitice în regiune precum ar fi: Federaţia Rusă şi Turcia. Această decizie a reprezentat primul pas spre o formă de federalizare a unui stat aflat în stadiul de tranziţie, şi probabil, total nepregătit pentru a-şi asuma astfel de reforme administrativ-politice. Obsesia federalizării Rep. Moldova a apărut pe agenda Kremlinului ca un potenţial instrument de control asupra întregii republici, nu numai prin intermediul Transnistriei, ci şi a Găgăuziei. Începând cu anul de graţie 2003 proiectele pentru federalizarea/regionalizarea Rep. Moldova, şi concepute în cancelariile de la Kremlin, curg avalanşă: planul „Primakov”, este urmat de „Proiectul OSCE”, celebrul plan „Kozak”, planul „Voronin-Sova”, „Documentul Mediatorilor OSCE”, „Planul Iuşcenko”, „Proiectul planului de reglementare a conflictului transnistrean”, unele din ele incluzând sau excluzând autonomia găgăuză.

Hotarele noii autonomii sunt stabilite în urma unui referendum oragnizat în 1995 prin care, aşa cum stipulează şi statutul special al Găgăuziei: „Art. 5. – (1) În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populaţie.” [19]

Ceea ce ne-ar surprinde este modul bizar de repartizare teritorială a UTA Găgăuzia şi a raionului Taraclia[20], pentru care ar fi deficil să implementezi programe de dezvoltare regională, dat fiind fracţionarea acestora pe arealuri teritoriale răzleţe. Cazul localităţii Alexandru Ioan Cuza care, din cauza deficienţei împărţirii administrativ-teritoriale, s-a pomenit izolată de restul raionului Cahul;[21] este un exemplu tipic al practicii defectuase de implementare a unei reforme administrative în detrimentul unei comunităţi.

Conducerea autonomiei este asigurată de un guvernator (başkan) ales prin majoritate simplă, precum şi de Adunarea Populară a Găgăuziei (Halc Topluşu), compusă din 35 de deputaţi aleşi pentru un mandat de 4 ani în funcţie de circumscripţiile locale. Conform statutului special Adunarea Populară este autoritatea reprezentativă, cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenţei sale, astfel încât gradul de diferenţiere legislativă este asigurat. În cazul apariţiei unor litigii între cele două părţi, rolul de reglementare îi revine Parlamentului sau Preşedintelui Republicii Moldova.[22] Pe parcursul perioadei de la obţinerea autonomiei regiunii, forul legislativ al Găgăuziei a emis de multe ori „legi locale” care dublează legislaţia Republicii Moldova, venind adesea în contradicţie cu legea supremă. O serie de acte normative emise de Adunarea Populară ţin de competenţa Parlamentului de la Chişinău, iar acest fapt atestă un grad de inadvertenţă în sistemul administrativ-politic al statului.

În altă ordine de idei, deoarece legile pot reprezenta un fapt social (E. Durkheim), statutul juridic al UTA Găgăuzia poate fi analizat şi din perspectiva modului de reflectare a tradiţiilor găgăuze. De exemplu ne atrage atenţia condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească guvernatorul (başkanul) găgăuz pentru a deveni eligibil: „Art. 14. – (3) Guvernatorul Găgăuziei trebuie să fie cetăţean al Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 35 de ani şi să posede limba găgăuză.”[23]

Şi totuşi, autonomia găgăuză îşi are propriile carenţe identitare, iar acestea se văd mai ales la nivel lingvistic. Pe teritoriul autonomiei există trei limbi de circulaţie reglementate la nivel oficial: găgăuză, „moldovenească” (română) şi rusă – toate de jure se bucură de poziţii de „egalitate”, de facto, limba găgăuză se bucură de mai puţină promovare, nemaivorbind de cea română, în comparaţie cu limba rusă. Bazele lingvistice ale autonomiei şi ale comunităţii găgăuze sunt lezate în favoarea acordării unui statut oficial limbii ruse (limba de comunicare interetnică în Republica Moldova). Oficializarea limbii ruse ca a doua limbă de stat a devenit în ultimul timp un laitmotiv al relaţiilor dintre Comrat şi Chişinău. Oricare alt experiment de comunicare, cum ar fi revenirea la pachetul „Găgăuzia-Transnistria”, cu Chişinăul utilizat de autonomie pare a nu se încununa cu succes, provocând adesea suspiciuni majore. Atâta timp cât „Găgăuzia este, conform cifrelor, săracă, coruptă, şi cu cel mai mic procent de colectare a taxelor din republică”[24], a inventa pretenţii de ordin lingvistic nu poate aduce beneficii nici societăţii din Republica Moldova, şi nici găgăuzilor; mai ales atunci când în spatele pretenţiilor (cu caracter geopolitic) se află actori statali sau grupuri de interese.

„Să faci drumuri, şi să împarţi în trei părţi

ţinutul ţării pe care ţi-o va da ca moştenire Dumnezeu.

Să faci aşa, pentru ca orice ucigaş să poată

fugi în cetăţile acestea.”

(Deuteronomul, Cap. 12, ver. 3)

Transnistria – „călcâiul lui Ahile” pentru Republica Moldova sau „calul troian” al Rusiei?

Moştenirea frontierelor RSSM de către noul stat Rep. Moldova a fost pus sub semnul întrebării la 2 septembrie 1990, când regimul de la Tiraspol a proclamat independenţa Transnistriei prin vocea rusofonilor din regiune, prin „lideri ieşiţi direct din complexul militaro-industrial [sovietic] şi din Comitetul Securităţii Statului [KGB]”.[25] Declararea independenţei Republicii Moldova duce la escaladarea unui război între cele două maluri ale Nistrului în primăvara anului 1992, încheiat printr-un armistiţiu, dar rămas „îngheţat”.

Statul moldovenesc rămâne astfel oficial în frontierele fostei republici sovietice, dar nu controlează de facto o suprafaţă de circa 11% din propriul teritoriu. Dacă în 1991 Transnistria prefera  să facă parte în continuare din Uniunea Sovietică, astăzi aceasta optează pentru recunoaşterea internaţională sau unirea cu Federaţia Rusă decât să facă parte din Republica Moldova. De reţinut un detaliu de natură demografică în legătură cu Transnistria: populaţia regiunii după criteriul etnic era, la momentul declarării secesiunii, alcătuită din 42% români, 26% ucrainieni, 22% ruşi (sursele sunt sovietice),[26] aşadar ruşii sunt minoritari, însă la nivel decizional aceasta se bucură de suportul Federaţiei Ruse. Regimul secesionist a reuşit să creeze o entitate mai mult sau mai puţin funcţională asemănătoare unui stat. Păstrarea statu quo-ului regiunii separatiste depinde de trei indicatori: economici, politici şi de securitate. Grupurile de interese ce au de câştigat de pe urma menţinerii situaţiei conflictuale între cele două entităţi regionale provin atât din Tiraspol, cât şi din Chişinău, Kiev şi Moscova.[27]

Datorită contextului în care s-a format „Republica Sovietică Socialistă Autonomă Nistreană”, schimbată mai apoi într-un mod tacit în „Republica Moldovenească Nistreană” (un nonsens pentru un stat care doreşte să se ruptă de Republica Moldova, dar care preia din forma denumirii entităţii create de Stalin în 1924),[28] ne putem da seama de implicaţiile geopolitice ale unor actori importanţi cu interese în zonă.

Potrivit „legii privitoare la prevederile principale pentru statutul legal special al zonelor populate de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria)”, aprobată în unanimitate de Parlamentul Rep. Moldova la 22 iulie 2005, se stipulează faptul că pe teritoriul republicii s-a înfiinţat o unitate teritorială autonomă, Transnistria. De asemenea, cel mai important este că, localităţile de pe malul stâng al Nistrului se pot alătura Transnistriei, sau se pot separa de aceasta în baza referendumurilor locale şi conform legislaţiei moldovene. Această lege permite Tiraspolului să stabilească şi să menţină contacte externe menime în domeniul tehnologic, economic, ştiinţific şi umanitar. Formatul legii se apropie mai mult de principiile „celor 3 D” enunţate de Oazu Nantoi în anul 2002: „democratizare, decriminalizare şi demilitarizare”.[29] În ciuda acestei legi, regiunea separatistă rămâne în continuare cu un statut nedeterminat, aflat în dispută.

Această regiune nu ar fi apărut fără Rusia şi nici nu ar fi supravieţuit fără aceasta. Statutul de stat-protector al Rusiei asigură secesionismul Transnistriei, furnizându-i în acelaşi timp resurse necesare pentru a lupta, inclusiv asistenţă militară, instruire şi subvenţii economice. Graniţele regiunii secesioniste sunt asigurate de forţe ruse (Grupul Operativ de Trupe Ruseşti), iar crearea unor mecanisme complexe pentru menţinerea păcii de către Rep. Moldova, Ucraina, Rusia şi OSCE nu au reuşit să ducă la rezolvarea conflictului, ci dimpotrivă, au jucat un rol important în consolidarea suveranităţii „statale” a Transnistriei.[30] Valoarea geopolitică pe care o are Transnitria este una ce prevede nu controlul Balcanilor şi nici ameninţarea Ucrainei, ci controlul Republicii Moldova (transnistrizare), care, în mod paradoxal, şi-ar datora propria existenţă anume acestui conflict.[31] Cu siguranţă că am putea vorbi despre un tip de regionalizare geopolitică mult mai complexă, în cazul în care este conturată implicarea altor state sau instituţii internaţionale, care, de-a lungul anilor au avansat diferite soluţii – modele federale, autonomiste, regionaliste, concepţii elaborate în interior sau în exterior, discuţii în format bilateral, pentalateral, septalateral; toate soldându-se cu un eşec.

La nivel economic Tiraspolul este asigurat de comerţul legal, dar de obicei semilegal şi complet ilegal. Gazele – furnizate din Rusia – îi asigură regiunii securitatea energetică deoarece factura nu este plătită niciodată de către aceasta.

În timpul puterii sovietice RSSM nu a excelat la capitolul industrializare. Deşi era un furnizor semnificativ de legume, fructe, tutun şi vin; cea mai mare parte din potenţialul său industrial se află în regiunea transnistreană.[32] În prezent aceasta este capabilă să exporte oţel şi textile către statele membre UE ( chiar România se numără printre ele ) şi către SUA asigurând premisele unei entităţi economice funcţionale de sine-stătătoare. Puterea politică a regiunii este concentrată în mâna elitelor locale, care beneficiază din punct de vedere politic şi economic de pe urma statu quo-ului. Suprimarea opoziţiei, intimidarea şi arestarea jurnaliştilor, nerespectarea regulilor democratice sunt la ordinea zilei, căci, „dacă Transnistria ar fi un stat democratic şi demilitarizat, ba chiar liberal, nu ar mai exista deloc” – frază ce apare în ziarul oficial al guvernului transnistrean,[33] iar elita locală ar sfârşi fie  în faţa tribunalelor internaţionale, fie într-un elicopter decolând de pe clădirea „sovietului suprem” a autoproclamatei republici.

Oricare ar fi fost scenariul, cert este că argumentele economice şi politice pentru separarea Transnistriei de Moldova au fost puse în prim-planul justificării ideologice. Miturile conform cărora Transnistria ar fi mai bogată decât Republica Moldova, iar unificarea ar pune regiunea în faţa achitării datoriilor moldovene faţă de instituţiile internaţionale şi a privatizării desfăşurate de Chişinău, nu fac altceva decât să demonstreze existenţa unei „economii imaginare” şi să mobilizeze populaţia în favoarea unei secesiuni.[34]

Trebuie să amintim că „regimul de tip mafiot de la Tiraspol”, aşa cum îi spune analistul politic Oazu Nantoi, a devenit un veritabil „cuib” al foştilor agenţi KGB daţi în urmărire internaţională; aceştia reuşind să conducă o adevărată reţea de structuri criminale în cadrul CSI.[35]

Concluzii

Din păcate nici-unul din programele de guvernare de până în prezent nu conţin strategii de regionalizare. Se pare cel puţin straniu, că în cercurile politice de la Chişinău se vorbeşte despre integrarea europeană neluând în calcul un capitol important din Acquis-ul Comunitar referitor la „Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”. Dacă în perioada celor şase ani de guvernare a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova rolul regiunilor devine total neglijat, în ciuda perspectivelor transfrontaliere existente,[36] atunci revenirea neaşteptată la abordarea regională în anul 2007, prin hotărârea Parlamentului de a aproba împărţirea Republicii Moldova în 6 regiuni de dezvoltare (Nord, Centru, Sud, UTA Găgăuzia, Transnistria şi municipiul Chişinău)[37] pentru a căpăta încrederea partenerilor europeni, reprzintă o formă fără fond. Conform experţilor internaţionali, regionalizarea se aplică respectând anumite criterii economice, geografice şi social-politice. Ori, transformarea Transnistriei şi a UTA  Găgăuzia în regiuni a fost o decizie mai degrabă bazată pe criterii politice, decât pe raţiunea dezvoltării socio-economice ca „fundament puternic pentru o dezvoltare durabilă şi pentru creşterea economică, prin intermediul căreia se poate obţine utilizarea optimă a resurselor şi a capacităţilor disponibile şi pot fi atrase fonduri şi investiţii importante”, aşa cum ne spunea ministrul Administraţiei Publice Locale Vitalie Vrabie. În opinia cercetătorului Ion Osoianu de la Institutul pentru Politici Publice, „localităţile din stânga Nistrului nu pot forma o regiune. Nu există regiuni care să se întindă pe o distanţă de circa 200 km, lăţimea acesteia variind între 1-15 km, deoarece o astfel de organizare administrativ-teritorială nu contribuie la utilizarea eficientă a resurselor disponibile”[38]. Nici până în prezent nu s-a ajuns la un rezultat eficient asupra acestei regionalizări. A cui e vina?

Neglijarea opiniei specialiştilor şi ale unor standarte valabile la nivel european în procesul de regionalizare riscă să arunce Republica Moldova pe un tărâm al experimentelor, iar acestea deseori se soldează cu un inutil consum al energiilor pentru proiecte lipsite de finalitate.

Bibliografie:

Documente:

Cărţi şi studii:

  • Avădani, Ioana, Cândea, Ştefan, Chiriac, Marian, Ghinea, Cristian, Panaite Sergiu, Moldova. La răscruce, Fundaţia Soros România, Bucureşti, 2009.
  • Ciobanu, Ceslav, NATO/EU Enlargement: Moldova and the „Frozen and Forgotten” Conflicts In Post-Soviet States, United States Institute of Peace, http://pdc.ceu.hu/archive/00003276/01/political_economy.pdf.
  • Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009.
  • Colectiv de autori, RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1988.
  • Dungaciu, Dan, Moldova ante portas, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
  • Dungaciu, Dan, Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Ed. Cartier, Chişinău, 2009.
  • Heintz, Monica (coord.), Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007.
  • · Osoianu, Ion, Federalizare sau regionalizare? Experienţa europeană, perspectivele Republicii Moldova, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2003
  • Pop, Adrian, Pascariu, Gabriela, Angliţoiu, George, Purcăruş, Alexandru, România şi Republica Moldova între Politica Europeană de Vecinătate şi perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2006.
  • Serebrean, Oleg, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chişinău, 2009.
  • Tischler, Henry L., Introduction to Sociology, Third Edition, Holt, Rinehart and Winston, Inc. Orlando, Florida, 1990.

Articole de presă:


[1] Monica Heintz (coord.), Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007, p. 6.

[2] Oleg Serebrian, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chişinău, 2009, p. 79.

[3] Igor Munteanu, Dezvoltări regionale în Republica Moldova, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 117 în Ion Osoianu, Federalizare sau regionalizare? Experienţa europeană, perspectivele Republicii Moldova, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2003, pag. 8. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[4] Unitate teritorial-administrativă preluată de sovietici din perioada ţaristă.

[5] Anatolii Gudîm, Raioanele şi economia // Săptămîna, # 25, 20 iunie, 2003 în Ion Osoianu, op. cit., p. 8. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… ( 23.12.2010).

[6] Până în prezent putem întâlni în Rep. Moldova centre raionale bazat pe un plan urbanistic divizat în două tipuri de construcţii case la curte şi blocuri, cele din urmă sunt amplasate în jurul uzinelor sau fabricilor.

[7] Ion Osoianu, op. cit., p. 9. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[8] Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 200.

[9] Ion Osoianu, op. cit., p. 15. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[10] Colectiv de autori, RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1988.

[11] Ion Osoianu, op. cit., pp. 15-16. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[12] Idem, p. 18.

[13]Idem, p. 8.

[14] R. Pipes apud Henry L. Tischler, Introduction to Sociology, Third Edition, Holt, Rinehart and Winston, Inc. Orlando, Florida, 1990, p. 273.

[15] Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Site accesat pe adresa de internet: http://www.statistica.md/ (23.12.2010).

[16] Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, p. 256.

[17] Activistul găgăuz Ivan Burgudji e din nou sub acuzare, de data aceasta – pentru păstrare de arme, PUBLIKA.MD, Articol accesat pe adresa de internet: http://www.publika.md/activistul-gagauz-ivan-burgudji-e-din-nou-sub-acuzare-de-data-aceasta-pentru-pastrare-de-arme_136111.html (23.12.2010).

[18] Corneliu Liviu-Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All BECK, Bucureşti, 1999, pag. 167 apud Ion Osoianu, op. cit., p. 9. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[19] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr 3-4/ 14.01.1995. Text accesat pe adresa de internet: http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (23.12.2010).

[20] Raion cu o pondere a populaţiei bulgare de 66%.

[21] Ion Osoianu, op. cit., p. 11. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[22]Art. 12. – (4) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr 3-4/ 14.01.1995. Text accesat pe adresa de internet: http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (23.12.2010).

[23] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr 3-4/ 14.01.1995. Text accesat pe adresa de internet: http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (23.12.2010).

[24] Dan Dungaciu, Minoritatea imperială a Basarabiei este coloana a V-a a Rusiei. UNIMEDIA. Articol accesat pe adresa de internet: http://unimedia.md/?mod=news&id=14329 (23.12.2010).

[25] Lacoste (dir.), Dictionnaire de la géopolitique…, p. 1040 in Adrian Cioroianu, op.cit., p. 255.

[26] Dan Dungaciu, op. cit., p. 202.

[27] Nicu Popescu, Supravieţuirea Transnistriei, în Monica  Heintz (coordonator), op. cit., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 77-79.

[28] Adrian Cioroianu, op. cit., pp. 255-256.

[29] Florentina Harbo, Federalismul şi provocările conflictului transnistrean, în Monica Heintz (coordonator), op. cit., p. 246.

[30] Nicu Popescu, Supravieţuirea Transnistriei, în Monica  Heintz (coordonator), op. cit., p. 90.

[31] Oleg Serebrian, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chişinău, 2009, p. 95.

[32] Adrian Cioroianu, op. cit., p. 251.

[33] Nicu Popescu, Supravieţuirea Transnistriei, in Monica  Heintz (coordonator), op. cit., pp. 79-82.

[34] Idem, pp. 87-88.

[35] Vezi studiul lui Ceslav Ciobanu, NATO/UE Elargement: Moldova and the „Frozen and Forgotten” Conflicts in Post-Soviet States, United States Institute of Peace, p. 30, http://pdc.ceu.hu/archive/00003276/01/political_economy.pdf (24.12.2010).

[36] Vezi studiul nr. 5 al Prof. univ. dr. Adrian Pop (coord.) şi alţii, România şi Republica Moldova între Politica Europeană de Vecinătate şi perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România. Studii de impact III, Bucureşti, 2006,  p. 74

[37] Moldova, 6 regiuni de dezvoltare, FLUX. Articol aceesat pe adresa de internet: http://www.basarabeni.ro/stiri.php?action=read&pagina=18 (24.12.2010).

[38] Ion Osoianu, op. cit., p. 41. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file…(24.12.2010).

Autor: Nicu Ţîbrigan

Comentarii de pe Facebook

comments

Leave A Response »