Observația este o metodă bună de analiză. Îți oferă perspective suficient de obiective despre procese la care nu participi, dar care te impresionează prin încărcătura emoțională pe care o poate pune în ochii participanților.
În continuare vom vorbi despre un proiect frumos, cu oameni frumoși, cu intenții frumoase: ”Succes în România”.
Ideea îi aparține lui Marius Vetrici, inițiatorul proiectului, care a avut încredere în oameni și le-a povestit acestora despre ea. Nu i-a fost rușine să ceară ajutorul. A împărtășit timp, optimism și speranță pentru tineri etnici români, veniți la studii în România. Într-o anumită perioadă a vieții sale a avut parte de un mentor și de un sfat. Se pare că l-a primit atunci când a avut cel mai mult nevoie de el. A decis că și alții merită aceeași atitudine din partea lui.
La început am observat de pe margine cum se derulează proiectul. Am fost un spectator cuminte, care a apreciat fereastra de oportunitate oferită de către Marius Vetrici unei prietene bune – Alina Sclifos. Mi-a plăcut modul în care proiectul i-a descoperit rând pe rând calitățile de lider, de organizator, de persoană capabilă să trezească interesul altora pentru voluntariat, pentru mentorat, pentru tot ceea ce înseamnă implicare socială.
Am crezut că voi scăpa doar cu observația și din când în când cu o vorbă de susținere. Dar socoteala din târg, nu se potrivește întotdeauna cu ceea ce au oamenii în cap. Alina nu m-a lăsat prea mult să fiu spectator și m-a invitat să fiu mentor. Așa am ajuns ca în ediția a doua să trec de la starea de ”spectator” la cea de ”mentor”. S-a mărit gradul de responsabilizare al observației.
A fost floare la ureche anul trecut. Am avut noroc cât cuprinde să fac echipă cu Lilia Ovanesov, studentă anul III la Relații Internaționale, Universitatea București. Alegerea nu a fost întâmplătoare. Alina ne-a ales. Știa ea ce știa: ambele avem o afinitate pentru spațiul ex-sovietic și modul în care evoluează politicile externe ale statelor din Europa de Est. Tot de la Lilia am mai aflat că vrea să ajungă neapărat în Armenia. Eu i-am vorbit despre Caucazul de Sud, lucru care i-a stârnit și mai mult curiozitatea pentru această regiune. Cu puțin noroc și dat din coate va ajunge acolo.
Nu pot să spun că nu știam ce să fac cu Lilia. Eram sigură că nu trebuie să fiu o dădacă. Altfel, riscam să transform proiectul din unul de mentorat în unul de reîntoarcere la grădiniță. Scopul nu e să tresari ca un părinte în fața propriului plod, ci să-i oferi o parte din experiența ta. Un fel de ”distribuie” (pe facebook). Deja dacă dă like sau nu, nu mai este problema ta. Nu invadezi spațiul persoanei cu care interacționezi. Practic o secondezi atunci când are nevoie de acest lucru. În rest, o lași să se dezvolte. Nu este nimic mai grav pe lumea asta decât un om reeducat prin constrângere.
A trecut o lună, au trecut două. Planul funcționa tocmai cum îl stabilisem eu: câteva vorbe schimbate pe facebook, un apel telefonic o dată la câteva săptămâni. Lilia era foarte matură și responsabilă, iar eu m-am surprins gândindu-mă la faptul că ea nu are nevoie de mine în calitate de mentor. O voce din interior a început să-mi bată un apropo grav cu privire la inutilitatea mea în acest proiect. Apoi a intervenit schimbarea: URGENȚA! Teza de licență.
Spre sfârșitul anului m-am simțit și eu cu adevărat utilă. Lilia mi-a cerut ajutorul, iar eu mă bucur că am fost acolo și am putut să apăs la momentul potrivit butonul ”Distribuie!”
O întâlnire în Parcul Tineretului. O dezbatere de câteva ore despre planul de cercetare al tezei de licență. Sugestii, propuneri, idei și multă bibliografie. Apoi și mai multă dezbatere pe facebook despre teorie și aplicații. Rezultatul ei a fost ”10” la susținere. Rezultatul meu a fost acela de a percepe că uneori e bine să te amesteci și printre actori, nu doar să cumperi biletul la spectacol. Poți să savurezi mai multe ipostaze ale aceluiași proces. Rezultat comun – o prietenie frumoasă, care va dura mult mai mult decât un an de mentorat.
Joi, 08 noiembrie 2012, a avut loc lansarea ediției a treia a proiectului. Iarăși sunt mentor. Iarăși o luăm de la capăt. De această dată studenta mea este de la SNSPA. Adică nu mai fur copiii din altă curte. E suficient să ajung în Povernei, iar de acolo ”Doamne, ajută!”
Succes celorlalte patruzeci de echipe mentor-student. Sunt sigură că anul acesta proiectul va fi și mai frumos.
Teodora, mult Succes în România și nu numai! 🙂
Foto: Cristi Mitrea pentru Succes în România
Mai multe detalii despre acest proiect puteți afla aici: SUCCES ÎN ROMÂNIA
