„Iar se-ncepe…”, aşa a răspuns preşedintele interimar al Republicii Moldova jurnaliştilor (cum de şi-au permis să adreseze o astfel de întrebare…) atunci când a fost întrebat în ce limbă a vorbit Mihai Eminescu. Ne place sau nu, dar atunci când îl omagiem pe acel „român absolut” trebuie să ne gândim nu numai la „poetul naţional”, ci şi la „publicistul român”, care a abordat problema „păturii superpuse” printr-o serie de analize social-politice dedicate României. O teorie la fel de actuală dacă o analizăm prin prisma societăţii din Republica Moldova. Textele marelui poet şi publicist au încurajat lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Moldova şi nu au reprezentat subiectul unor confruntări în societate, aşa cum se pretinde.
„Iar se-ncepe…” cu vechiul discurs demagogic despre cele două accepţiuni ale limbii române. Struţo-cămila politico-ştiinţifică a transformat limba vorbită în societate drept una „moldovenească” (română). La prima vedere s-ar părea că problema este ca şi rezolvată, dar se omite un alt aspect important: problema limbii este una de factură identitară, şi nu politică. Încercarea de a comasa politicul cu ştiinţificul nu provoacă decât amplificarea „războiului limbii”, aşa cum susţinea şi sociologul Dan Dungaciu. Nu e nevoie să dovedim faptul că în spaţiul dintre Prut şi Nistru se comunică în limba română, asta au făcut-o deja savanţi de mare anvergură. Practic, se ajunge la situaţia bizară de a te contrazice în nenumărate rânduri atunci când propui o depolitizare a chestiunii lingvistice prin intermediul unui „punct de vedere politic”. Miezul problemei trebuie căutat altundeva, iar rezolvarea destul de simplă ne-o oferă Eminescu prin teoriile selecţiei negative a elitelor şi a raporturilor necompensatorii dintre elite şi restul societăţii. Fenomenul are drept rezultat tulburarea relaţiilor dintre diferite straturi sociale, dintre elite şi mase, care trebuie să se poziţioneze în raporturi compensatorii. Elitele trebuie să ofere răspuns maselor şi la problematica identitară. Ori încercarea de a bloca politic o dezbatere reală pe tema lingvistică nu înseamnă altceva decât a spori clivajul identitar instaurat, cu atâta îndârjire, de către politicieni. Timp de 19 ani, în Republica Moldova nu a putut fi construit un spaţiu de comunicare publică, dar s-a încercat cu orice preţ să se construiască o identitate nouă. Elita moldovenească s-a trezit peste noapte că are stat, dar nu are limbă, astfel că a fost demarată simpla schemă a ideologiei „moldoveniste”: ai limbă, ai identitate; ai identitate, ai naţiune; ai naţiune, ai stat. Cu alte cuvinte, îndreg demersul actualilor politicieni asupra existenţei unei „limbi moldoveneşti” face parte din procedura de legitimare a unui stat, şi nu are nimic în comun cu societatea, aşa cum se pretinde.
„Iar se-ncepe…” cu sociologia imaginară din mintea politicienilor: „jumătate din societatea noastră gândeşte într-un fel, iar altă jumătate gândeşte altfel” – inepţii ce alimentează, cum am mai spus, stări de conflict existente în societate doar atunci când politicienii dau interviuri. Urmărindu-şi satisfacerea trebuinţelor de partid, elita nu răspunde nevoilor sociale, iar statul tinde spre forme demagogice de organizare politică, iar de discursuri demagogice şi „soluţii” lingvistice (identitare), nu ducem lipsă. Rezultatul pozitiv al aspectului „care uneşte şi consolidează societatea” oferit chiar de Marian Lupu, întârzie să apară. Se pare că suntem în expectativă mai mult de un deceniu, şi vom mai fi.
„Iar se-ncepe…” cu ameninţările despre existenţa unui potenţial „război civil” sau „război ideologic” via Valerii Klimenko (Ravnopravia), şi iar ne întoarcem în epoca URSS vs. Occident. Schema manihesită pare a fi implantată în sfera politică de la Chişinău, însă a accepta că şi pe această schemă funcţionează societatea, reprezintă, pur şi simplu, o lipsă de viziune a clasei politice asupra realităţii. Conflictul, mai degrabă, se înregistrează între comunitatea ştiinţifică (Academia de Ştiinţe a Rep. Moldova) şi cea politică (acea lumpenburghezie, în termenii lui Eminescu, care îşi câştigă dividende electorale în urma „moldovenismului primitiv”). Oricare ar fi învingătorul, miza este de a câştiga „minţile şi inimile oamenilor”, iar „dreptatea” ne-o poate oferi chiar Eminescu, aşa cum a făcut-o acum 20 de ani, prin asumarea propriei identităţi: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană, suntem români şi punctum”.
Pentru Info Prut: Nicu Ţîbrigan
