Natura își vedea de-ale ei, oamenii – de-ale lor. Cea dintâi putea foarte bine să existe fără cei din urmă. Și cu statut de rezervație, dar mai ales fără… De-a lungul graniței moldo-române sârma ghimpată nu a fost scoasă, cum s-a petrecut în restul teritoriului RM – probabil pentru a stăvili exodul anumitor specimene ale faunei dinspre Moldova spre România (în total se numără circa 160 de specii). Lunca Prutului s-a pomenit astfel pusă bine la ”adăpost”. Fauna locală nu avea ”undă verde” pentru libera circulație… în timp ce moldovenii, adică cetățenii, hălăduiau în lumea largă, deambulau voios, emigrau unde le era voia, fapt care a dus în câțiva ani la un proces de îmburghezire, a unora dintre ei. Spre anul două mii, dar mai ales după înscăunarea comuniștilor moldoveni la cârma RM, au apărut și anumite pasiuni, mai mult sau mai puțin onorabile. Una dintre acestea poate fi considerată și vânătoarea de animale. Aceasta poate că e simțită de către unii drept o preocupare frumoasă, poate utilă, eu personal socotesc că e vorba de o barbarie! O recădere asumată în barbarie. Dacă la omul tradițional, și la cel de dinaintea erei moderne vânătoarea avea o semnificație mai mult practică, utilitară, la cetățeanul contemporan ea capătă mai mult valențe etice și morale. Asta dacă nu e asumată ca o simplă distracție, o perfidă ”îmbinare a plăcutului cu utilul”.
Tot în două mii a apărut și Dicționarul silvicultorului, rus-român, elaborat de Centrul național de terminologie din Chișinău. Nu că viitorii vânători aveau nevoie de o traducere a unor termeni din limba fostului imperiu în cea a ”noii țărișoare” (așa numesc adevărații patrioți tărâmul moldav dintre Prut și Nistru!), ca să poată sacrifica lebede, cerbi, mistreți sau căprioare. Nicidecum. Am adus în discuție această umilă publicație (cu coperți verzulii, cum altfel?) pentru a arăta că pădurea, cu întreaga ei podoabă, devenea un teritoriu interesant și din punct de vedere lingvistic, darămite, din perspectivă practic-vânătorească… Se auzea, dar mereu ca un ecou întârziat, că prezidentu’ cu suita a fost la vânătoare, că obiceiul acesta devenea și în societatea moldovenească ceva ”la modă”. Dar ani de zile însă a fost preocuparea exclusivă a celui cu nume de cioară (sau de corb? Corvus corone sau Corvus corax?), care era la cârma ”țărișoarei”.
Ei bine, până acum ceva vreme, rezervația ”Pădurea Domnească” mi-a fost practic necunoscută, eram departe de ea, era un teritoriu care nu intra în vizorul preocupărilor mele. Era o ”zonă cu regim absolut” – cum glăsuiește un panou aflat în interiorul rezervației, deci nimic nu justifică, nici nu motivează vânătoarea.
Citiţi continuarea articolului pe blogul lui Vladimir Bulat.
