Parcă am obosit deja prea tare aşteptând ca în republica noastră dragă să se întâmple ceva bun, ceva cu adevărat democratic.
Rareori există clasă politică adevărată, cu o coloană vertebrală şi cu principii etice reale. La noi însă nu ştiu când a fost mai rău – înainte de ’90, când libertatea de exprimare şi pluralismul politic nu erau decât un vis şi o aspiraţie a unei populaţii cu sufletul şi conştiinţa mutilate, sau acum, după ’90, când avem această (presupusă) libertate şi un oarecare pluralism politic, însă continuăm să fim la fel de înapoiaţi şi neştiutori de parcă nu am şti ce să facem cu ele. Mă uit surprinsă şi adesea cu dezgust la ce se întâmplă în politica de pe Bâc – demiteri, bârfe ca între băbuţele de cartier, păpuşari, declaraţii tâmpite şi fără noimă ale unor politicieni care se consideră conducătorii şi povăţuitorii acestei naţiuni. Acesta să fie oare idealul liderilor politici pe care şi-i doresc basarabenii? Aceştia să fie cei pe care-i vrem la conducerea ţării? Sau mai bine ar trebui să mă întreb ironic – dacă noi i-am ales înseamnă că-i merităm?
În anul 2009, în contextul evenimentelor din aprilie, când comuniştii au fraudat masiv alegerile, iar cele trei partide care au format ulterior Alianţa pentru Integrare Europeană se bătea cu pumnul în piept, promiţând că vor schimba lucrurile în bine, am fost şi eu păcălită. Da, cred că toţi am fost păcăliţi, căci altfel nu-mi explic de ce suntem tot acolo şi în 2013, ca şi în 2009. Înainte îi învinuiam pe comunişti – „comuniştii sunt de vină”, dar acum, că aceştia nu mai sunt la conducere, cine e de vină? Tot ei? Sau aşa-zişii democraţi de astăzi sunt doar comuniştii de ieri?
Mă uit cu milă la ce i se întâmplă lui Mihai Ghimpu şi mă întreb cât de degradată poate fi politica noastră? Dacă înainte îi apreciam sinceritatea, faptul că spunea lucrurilor pe nume, se declara român, apărând drepturile limbii române în Basarabia, astăzi a ajuns să fie un politician aflat în plin declin, lipsit de diplomaţia necesară unui lider de partid, un politician obsedat de Vlad Filat, trădat de proprii săi oameni. Şi Mihai Ghimpu nu este decât un exemplu de degradare politică din R. Moldova.
Eu un lucru nu pot înţelege – noi, cetăţenii liberi, ai unui stat independent, i-am ales pe aceşti oameni să ne conducă. Urmărim cu sufletul la gură emisiunile în care se bălăcăresc unul pe altul, ştirile în care îşi declară război unul altuia, însă nu ne revoltăm împotriva acestei anormalităţi şi bătăi de joc faţă de noi înşine. Am impresia că nu ne deranjează acest can-can, ba chiar îl urmărim cu deosebit interes, în timp ce ei, politicienii, n-ar trebui să se împroaşte cu noroi unul pe celălalt şi să se lupte pentru fotolii comode şi calde, ci ar trebui să fie preocupaţi de bunăstarea populaţiei.
Încercând să privesc toate aceste lucruri dintr-o parte, nu pot să nu mă gândesc destul de serios la faptul că nu vreau să trăiesc într-o astfel de ţară, cu astfel de conducători. Privind retrospectiv nu pot să nu mă întreb unde eram acum 22 de ani şi unde suntem acum şi, sincer, diferenţa este aproape insesizabilă, cu mici excepţii. Şi, în acest context, mi se pare că aş greşi faţă de mine dacă nu mi-aş oferi şansa de a trăi mai bine în altă parte. Am impresia că noi, basarabenii, suntem nişte oameni cu un simţ exagerat al sacrificiului; ne sacrificăm ca generaţiile viitoare să trăiască mai bine, însă acest lucru l-au spus şi l-au făcut, la rândul lor, şi părinţii şi buneii şi străbunii noştri şi tot nu am ajuns să trăim mai bine. O fi oare un gest şi un raţionament egoist dacă eu vreau să trăiesc bine acum, să fiu respectată şi eu, nu doar generaţiile care vin?
Autor: Lilia Cazacu, pentru InfoPrut
