Spuneam în acea postare că este important să nu admitem organizarea acestuia în ziua de 9 mai anume în locul cu pricina, întrucât ar însemna o umilinţă naţională şi omenească pe care nu ne vom ierta-o. Îi ceream, de asemenea, primarului Dorin Chirtoacă să anuleze decizia Primăriei în acest sens, întrucât altfel va regreta. Nu era o ameninţare, ci un apel la raţiune ca autorităţile publice să nu permită acest lucru. Că de asta i-am votat. Vom ieşi la protest când, doamne fereşte, „ai noştri” nu vor mai fi la putere. Acum e firesc ca problemele care apar să fie rezolvate prin apeluri, că doar sunt „ai noştri” la cârmă. Până la proba contrarie, dar să nu se mire pe urmă că vor pierde amarnic la următorul scrutin. Altfel, nici nu bănuiam că cele trei fraze vor deveni o ştire, tirajată mai ales de presa de limbă rusă de aici şi din Rusia. Am fost făcut „istoric extremist” şi nu ştiu mai cum. Nu cred că am spus mare lucru şi cine urmăreşte presa şi luările mele de poziţie sper că are posibilitatea să se convingă de contrariul celor afirmare de unii – că aş fi „extremist”.
Departe de a fi o poziţie radicală, a te exprima faţă de ideea organizării unei asemenea manifestaţii în centrul Chişinăului mi se pare pur şi simplu a lua o poziţie cetăţenească. În acest context, m-a mirat nu numai reacţia unor internauţi „internaţionalişti” care brusc au avut marea „cumsecădenie” să-mi scrie mesaje private în limba română, ce-i drept cam stâlcită. Dar m-a surprins şi mai mult reacţia unor colegi şi prieteni de aici care spuneau că îmi fac griji pentru nimic, că, de fapt, e vorba de ceva elementar – ruşii vor şi ei să sărbătorească într-o zi în PMAN, că locul acela nu e numai al „nostru”, ci şi al „lor”. Iar alţii, stabiliţi între timp în România, au zis că sunt surprinşi de poziţia mea, că mă ştiau de „serios” şi că nu fac politică. Le mulţumesc pentru criticile lor, dar trebuie să mărturisesc că de câteva zile mă frământă, în egală măsură, atitudinea lor. Şi sunt surprins că am găsit mai multă înţelegere în această chestiune la unii prieteni şi cunoscuţi din afară, din Vest şi din Est deopotrivă, decât la „ai noştri”.
Ei bine, mă explic: sunt împotriva unei manifestări organizate de Federaţia Rusă în PMAN din următoarele considerente. În formatul în care a fost anunţat şi ştiind repertoriul celor doi cântăreţi, nu încape îndoială că va fi un eveniment cu o semnificaţie naţională ruso-sovietică sărbătorit în inima Chişinăului. Al „învingătorilor” în cel de-al Doilea Război Mondial, care, după versiunea rusească, pune accent pe „fratele mai mare”. E vorba de o versiune stalinistă de a trata războiul, Stalin menţionând doar ruşii în toastul său la banchetul de la Kremlin oferit în cinstea ofiţerilor Armatei Roşii, imediat după parada militară din Piaţa Roşie, din 24 iunie 1945. Or, nu mă deranjează, cum a spus cineva, că „învingătorii” au dreptul să-şi serbeze evenimentul aşa cum doresc ei, iar noi, ca „învinşi”, trebuie să ne bucurăm şi noi şi să uităm supărările. Or, eu nu cred că am fost tocmai „învinşi”, întrucât peste 260.000 de basarabeni români au participat la războiul împotriva Germaniei naziste în Armata Roşie, începând mai ales cu martie-aprilie 1944 şi până în mai 1945. Dintre aceştia, circa 55.000 şi-au pierdut viaţa pe câmpul de luptă, fiind încadraţi, de regulă, în prima linie a frontului, fără o instruire militară necesară sau fără a cunoaşte măcar elementar limba rusă. Numărul celor care au luptat pe Frontul de Est, în cadrul Armatei Române, alături de germani a fost, prin comparaţie, mult mai mic. Regimul lui Antonescu a avut, probabil, o anumită neîncredere faţă de basarabeni sau pur şi simplu a admis că basarabenii se pot pomeni după război în stăpânirea sovietică şi e mai bine să nu fie mobilizaţi în masă, pentru a reduce impactul represiunilor împotriva lor. La rândul lor, găgăuzii şi bulgarii nu au fost mobilizaţi în Armata Roşie, fiind însă recrutaţi în batalioane de construcţii, un fel de lagăr de concentrare bazat pe muncă silnică. Ceea ce e problematic deci nu este faptul că noi – majoritatea acestui stat – am fi aparţinut „învinşilor”, ci faptul că am fost trataţi ca atare de sovietici decenii la rând.