Întrebat de ce proiectul gazoductului Iași-Ungheni este unul important pentru Republica Moldova, Emmet Tuohy, cercetător la Centrul Internațional de Studii ale Apărării cu sediul în Tallinn, Estonia, a cărui teme de cercetare sunt apărarea regională, politica energetică și securitatea cibernetică, Moldova, Ucraina și Georgia constituind aria sa de cercetare, a menționat că acest gazoduct pune capăt dependenței energetice a Republicii Moldova față de Rusia, scrie moldova.org.
„Acest gazoduct este de o importanță majoră pentru Republica Moldova, mai întâi de toate, pentru că reprezintă o posibilitate reală de a pune capăt dependenței complete faţă de Rusia, care este la acest moment sursa a 100% din gazele naturale importate. Este un semn salutabil să vezi conducătorii Moldovei făcând acest pas, bineînțeles în strânsă cooperare cu România și partenerii europeni. Aceasta deoarece dependența de aprovizionarea continuă cu resurse energetice aduce cu sine trei sectoare de risc.
Primul este riscul fizic de întrerupere a aprovizionării cu gaz, care în cazul Moldovei nu este unul ipotetic. De exemplu, în iarna anilor 2005-2006, Gazprom a întrerupt alimentarea, forțând centralele municipale de încălzire să-și sisteze activitatea din lipsă de surse energetice alternative.
Cel de-al doilea este riscul economic care se referă la prețurile mari pe perioade lungi. Gazprom-ul susține că contractele sale de lungă durată sunt rezonabile și asigură „stabilitate”, dar luând în considerare datoria neachitată a Transnistriei, bineînțeles că stabilitatea nu este un factor în relația energetică a celor două părți. Totodată, nu doar prețurile Gazprom-ului sunt relativ mari – Moldova a plătit 392 dolari americani pe mia de metri cubi în 2012, mai mult decât media achitată de (mult mai bogatele) țări europene – și politica sa de afaceri forțează țările să plătească prețuri indexate ale petrolului pe măsură ce tendințele de lungă durată indică o descreștere datorită exporturilor de gaz natural lichefiat din Golful Persic și Statele Unite, precum și așteptatele resurse de gaz de șist din țări precum România și Ucraina.
Cel de-al treilea risc este cel politic. Gazprom și entitățile sale asociate nu sunt întreprinderi comerciale tradiționale care să opereze în concordanță cu ordinele pieței. În schimb, ei joacă un rol definit în calitate de instrument al politicii geo-economice și geopolitice a Kremlinului, precum a fost arătat și în decizia de a continua investițiile masive de capital în gazoductele de ocolire precum North Stream II și South Stream în ciuda opoziției semnificative a acționarilor (străini). În cazul Moldovei, vedem o politicizare a energiei în conflictul transnistrean, unde Moscova a insistat ca datoria regiunii separatiste, estimate la 4 miliarde de dolari americani, să fie achitată de Chișinău înainte ca orice reglementare finală să fie făcută.
Dacă este utilizat cu prudență, gazoductul – care va aproviziona Moldova cu 1,5 miliarde de metri cubi (bcm) anual, o cantitate aproximativ echivalentă cu consumul anual al Moldovei de pe malul drept (al Nistrului) – va reduce aceste riscuri. În același timp, acesta va lipsi Moscova de pârghiile valoroase pe care urma să le folosească atât în procesul de soluționare a conflictului, cât și în eforturi mai largi de a descuraja Chișinăul în procesul de formulare a unei politici externe de orientare euro-atlantică decât un așa-numit „vector Euroasiatic” care ar aduce țara mai aproape de Rusia.” a menționat cercetătorul.
De asemenea, în opinia lui Emmet Tuohy, datoria regiunii separatiste a Moldovei pentru consumul de gaze rusești este folosită în calitate de armă politică.
„Moldova, înainte de toate trebuie să-și diversifice sursele alternative de aprovizionare cu gaz cum se întâmplă cu gazoductul Iași-Ungheni, pentru a reduce capacitatea părții rusești de a folosi datoria sau un orice alt pretext similar în calitate de armă politică. Mai întâi, guvernul Moldovei trebuie să fie conștient și să explice că datoria continuă să fie o problemă pentru chestiuni care nu au de a face nici cu gazul și nici cu datoria. În schimb, este o manifestare a diviziunii mai accentuate a viitorului statut al Transnistriei.
Afirmațiile care prezintă datoria ca fiind strict economică – precum argumentul fostului premier Filat potrivit căruia o astfel de plată ar trebui „achitată de consumatori” (de companiile transnistrene), cum sunt fabrica de oțel din Rîbnița care a consumat, de fapt, gazul – e tocmai ceea ce nu trebuie afirmat. Din cauza intereselor lor personale într-un comerț sporit cu Uniunea Europeană și restul lumii, marii actori economici de pe malul stâng al Nistrului (un alt exemplu este conglomeratul Sheriff) pot fi factori decisivi care ar împinge Transnistria spre o integrare mai apropiată cu restul Moldovei. Prim urmare, nu are nici un sens să se pună întreaga povară a unei dispute politice pe umerii acestor companii.
Transnistria, continuând tema de mai sus, trebuie să recunoască faptul că existența continuă a datoriei – chiar dacă este o chestiune politică – creează un climat de insecuritate economică care umbrește viitorul întreprinderilor comerciale cruciale pentru viitoarea dezvoltare și progres al regiunii. Pentru a atrage mai multe investiții străine și a construi pe existenții pași spre integrare economică (la moment exportând mai mult spre UE și Vest decât spre țările din CSI), liderii Transnistreni trebuie să demonstreze că costurile pe care le suportă companiile lor pentru resursele energetice sunt transparente și previzibile.
Și nu în ultimul rând, în calitate de „creditor”, Rusia are cel mai mult spațiu de operare în rezolvarea acestei probleme cât mai rapid. Ar trebui să recunoască că scopul ei de a crea un spațiu economic euroasiatic care ar include Moldova nu este încurajat de proeminentul climat de incertitudine care-i înconjoară relațiile energetice cu ambele maluri ale Nistrului.
Mai mult decât atât, poziția sa oficială cu privire la datorie – potrivit căreia aceasta este în responsabilitatea Moldovei, unicul guvern pe care Rusia îl recunoaște în calitate de stat suveran pe malul stâng – nu este nici consistentă cu practicile actuale când vine vorba de relațiile militare sau politice cu Tiraspolul, și nici realistic.
Fiind puțin probabil ca guvernul moldovean să achite în totalitate datoria, mai ales într-un termen scurt, Rusia trebuie să recunoască realitatea de pe teren. O poate face prin, de exemplu, oferirea unei anulări complete sau parțiale a acestei datorii în schimbul garanțiilor că interesele sale economice legitime (investițiile făcute de cetățenii ruși) în regiune vor fi respectate de către toate părțile unei eventuale reglementări a conflictului.”
Aici puteți citi interviul în întregime.
