Aici e un adevăr istoric. Dacă unele ţărişoare din antichitate sau din Evul Mediu s-au unit datorită istoriei comune, la noi unirea a fost făcută de limbă. Chiar dacă Djuvara nu a menţionat că astăzi nu mai suntem o ţară, ci două.
Cele trei Principate Române au avut o istorie aparte – domnitori diferiţi, case domneşti diferite (cu mici excepţii, cum ar fi casa Movileştilor, care a dat domni atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească), războaie diferite. Elementul de legătură dintre ele, ce a şi dus la unirea principatelor, a fost – fără îndoială – limba română. Alături de limbă mai putem invoca ataşamentul incredibil faţă de ortodoxie.
Mulţi istorici şi-au pus această întrebare: cum s-ar fi putut conserva această insulă de latinitate din estul Europei, dacă oamenii ar fi renunţat la credinţa ortodoxă. E suficient să urmărim mişcările din Transilvania ca să înţelegem că românii erau discriminaţi – spunem noi astăzi – mai ales din pricina credinţei ortodoxe. Dacă ataşamentul de ortodoxie nu ar fi existat, cât s-ar mai fi păstrat elementul etnic? Să îl luăm ca exemplu pe Iancu de Hunedoara, o figură istorică cunoscută în toată Europa. Devine catolic, se căsătorește cu o nobilă maghiară și îl nasc pe Matei Corvinul, un rege al Ungariei de origine română. Acum, dacă îl punem alături de Matei Corvinul pe mitropolitul Kievului, Petru Movilă, ce ne vine în minte? Cel dintâi e receptat cu greutate ca român, şi nu a sprijinit populaţia de limbă română din Transilvania, pe când cel de-al doilea e o emblemă a culturii şi a bisericii. Fiindcă Petru Movilă, pe lângă origine, și-a păstrat și credința ortodoxă.
Se știe că în 1690 Leopold I le dă voie sârbilor să își mențină ortodoxia, pentru a putea conta pe ajutorul lor în lupta antiotomană. Această libertate i-a inclus și pe românii din Banat, care au avut, prin alipirea de biserica sârbă, o libertate mult mai mare decât frații lor din Ardeal. Însă, constatăm, că indiferent în ce direcție au căutat ajutor, românii nu își pierd nici limba, nici credința.
