În 2008, anul în care am vizitat pentru prima dată Chișinăul, Andreea Toma îmi spunea că vrea să se mute aici, că orașul ăsta este pentru ea a doua casă. Eu eram nerăbdătoare să îl văd. Oricum, nu mi-aş fi imaginat că Andreea nu va veni aici, dar că eu o voi face.
Mi-a plăcut oraşul din prima. Mi-au plăcut oamenii. Dar amintirea cea mai vie din acel octombrie, de acum cinci ani, e asta: mormane de frunze moarte pe toate străzile, adunate în căpiţe mari, pe care seara le încărcau în microbuze. Ştiu că am făcut nişte salturi în frunze. Eram cu Andreea şi cu poeta Ana Puşcaşu. Era şi Ghenadie Popescu, artistul care mi se pare emblematic pentru Chişinău.
Un an mai târziu, m-am reîntors, tot într-o vizită. Făcusem un proiect cu Casa Studenţilor din Timişoara şi am reuşit să aduc câţiva timişoreni aici, să duc câţiva chişinăuieni acolo. L- am cunoscut atunci pe soţul meu. Venisem să lansez o carte în care aveam şi poezii scrise la Chişinău. M-am reîntors cu bucurie, iar jumătate de an mai târziu m-am mutat definitiv.
Peste tot pe unde am locuit am avut copaci la fereastră. Fie că era un parc, fie că erau copacii blocului. Acum am un nuc, un arţar, o salcie imensă, un castan, un corcoduş şi – ceva mai încolo – plopi.
Îmi place la Chişinău, e a doua mea casă. Şi e dragoste adevărată fiindcă nu am avut interese „materiale”. Chişinăul nu e o bijuterie arhitecturală de proporţiile altor capitale europene. Nu e nici cel mai bogat oraş european. Aşa că dragostea pentru Chişinău nu poate fi decât sinceră.