Generaţiile ajunse ori trecute de ecuatorul vieţii, ţin bine minte cum îşi începeau, doi dintre primii „revoluţionari de profesie”, Karl Marx şi Friedrich Engels, o lucrare scrisă în 1848: „O nălucă rătăceşte prin Europa…”.Acea nălucă nu era altceva decât comunismul. Iar pentru tineri şi adulţi mai este necesar să menţionăm că fatidica nălucă mai rătăceşte şi astăzi prin câteva țări ”rătăcite” prin Europa, printre care și R.Moldova. Principalul scop al comunismului clasic – numit neocomunism sau kominternism – a fost și este să planteze iarba răului pe întreg globul pământesc. Ele, aceste forţe, elogiază la infinit anumite segmente şi personalităţi istorice, trecând în negura uitării, prin falsificare şi denigrare, alte segmente din istorie, alte personalităţi ale unor popoare – sortite de către ei, atotputernicii – sacrificiului, umilinţei, iar în ultimă instanţă – şi destrămării, expunerii unui genocid cultural care, vorba celui mai de seamă lingvist şi filozof al secolelor XX-XXI, românul basarabean Eugen Coşeriu, nu este cu nimic mai bun decât etnocidul sau genocidul pe criterii naţionale, rasiale.
Forma de etnocid cel mai frecvent practicată este (şi) acum cultivarea, inocularea agresivă a complexelor naţionale, în cazul nostru – a „ruşinii de a fi român și de a recunoaște că vorbim limba română” , refren preferat de patronii şi autorii ziarelor şi revistelor de limbă rusă, inclusiv/mai ales posturi tv de la Chişinău. În subsidiar (doar în aparenţă!) se munceşte cu sudoarea frunţii şi pentru ştirbirea, subţierea, apoi şi anihilarea, zădărnicirea până la substituire a memoriei colective, naţionale. Cum să-şi amintească vreun tânăr român-basarabean de tragediile prin care propriul popor, când despre acesta se aminteşte în treacăt (dacă se aminteşte în genere) în manualele naţionale de istorie, care, până nu demult, s-a numit !”istorie intergrată”!… Şi nu ar fi nimic rău să cunoască în amănunţime o tragedie ce nu trebuie să se mai repete vreodată – indiferent cine a pus-o la cale, indiferent cine şi cum a realizat-o – dacă această dramă a secolului XX nu ar fi prezentată în manuale şi studii nu doar amănunţit, ci şi cu aproximaţii şi chiar cu falsuri meşteşugit proiectate, astfel holocaustul fiind transformat „într-un bazar sentimental”, vorba lui Ion Minulescu sau, şi mai rău – într-un soi de târg, într-un bâlci din care unii se aleg cu grave acuzaţii continui, iar alţii – cu un solid gheşeft?
Cu asemenea abordări, cu asemenea reprezentări ale evoluţiilor din lume, amnezia istorică se face tot mai simţită în rândul a milioane de români, uitarea aceasta, supranumită de cronicarul Miron Costin „cel mai mare duşman al istoriei”.
Ne aflăm, aşadar, în plin dezmăţ propagandistic, informativ, cognitiv, iar pierderile noastre sunt tot mai mari, pe an ce trece, deoarece competiţia este inegală, cum inegale sunt şi forţele, metodele, posibilităţile şi abilităţile.
Dar, spre marele necaz al acestor beneficiari ai celui mai penibil gheşeft (mercantil, dar şi moral) din istoria omenirii, amnezia nu poate – şi nici nu va putea, sper – să atace chiar pe toţi românii. Ne stau drept dovadă elocventă, în acest sens, mai multe fapte de ordin civic, ştiinţific, cultural, comemorativ etc., care mai timide, care mai îndrăzneţe. Puse cap la cap, ele se constituie într-un simbolic, dar puternic râu de munte, rece şi iute la curgere care, dacă nu e în stare (încă) să stăvilească avalanşa de minciună şi denigrare, cel puţin pune pe gânduri, iar uneori îi mai şi temperează pe regizorii şi actorii scabrosului spectacol jucat „de la Nistru pân’ la Tisa”, mai exact, „de la Dâmboviţa pân’ la Tisa”, trecând peste munţi, peste Dunăre, de multe ori peste mări şi oceane trecând…
Un asemenea fapt, de majoră însemnătate civico-comemorativă, a fost şi apariţia, în 2012, a cărţii intitulată Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori coordonat de prof.univ.dr. Vasile Şoimaru, Chişinău, Editura „Balacron”). Valoarea documentară, dar mai ales morală a cărţii, a sporit şi graţie faptului că a văzut lumina tiparului în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la marea tragedie românească, beneficiind în chiar acea zi de o exemplară lansare la Chişinău, însoţită de o comemorare şi un parastas, rânduit de protoiereul Petru Buburuz. Evenimentul, unic în acea zi în întreg spaţiul românesc, a fost moderat de dna dr. Lidia Kulikovski, director general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din capitala basarabeană, adunând un public numeros şi cu adevărat select. Au urmat alte zeci de lansări şi prezentări – în cam o treime din judeţele cât mai există astăzi în România şi în mai multe localităţi urbane şi rurale din Basarabia. Aceste manifestări au fost onorate de mulţi veterani de război sau rude apropiate ale acestora, de militari – pensionaţi, în rezervă, în termen, clerici, diplomaţi, politicieni, tineri studioşi, profesori, jurnalişti, scriitori, alţi oameni de cultură şi ştiinţă, dar şi simpli cetăţeni cărora le pasă de soarta Patriei. Au urmat zeci şi zeci de cronici, recenzii, consemnări, interviuri, comentarii…
Iată, aşadar, cum o carte – modestă ca volum, dar mare ca demers – cu o greu imaginabilă putere emotivă, a fost în stare să răscolească amintiri, sentimente, trăiri… A răvăşit memoria, a trezit conştiinţe, a făcut să bată în retragere amnezia de care voiesc să ne vadă contaminaţi neprietenii, dar ce mai vorbă – adversarii noştri de moarte, „cruzii duşmani”, – ca să recurgem la o parafrazare din Imnul Naţional „Deşteaptă-te, române!”. De altfel, un laitmotiv al cărţii Cotul Donului 1942… este omagierea celor căzuţi în război şi afirmarea solicitudinii pentru amenajarea şi sfinţirea locurilor unde s-a scurs, conform aprecierii lui V. Şoimaru, circa un milion de litri de sânge al unor ostași români nevinovaţi, deveniţi, din cauza laşităţii şi trădării, carne de tun. Ajuns acolo în anul 2012, cu mașina proprie, cale de aproape 2000 km, autorul cărții a făcut un gest de patriotism ieșit din comun: a înfipt în pământul ce acoperă oasele ostaşilor români o cruce „confecţionată” din crengi, prinzând de ele imaginea Tricolorului, ruptă din cartea sa Poeme în imagini…O serioasă palmă dată Bucureștiului, care nu s-a învrednicit să ridice acolo un memorial sau măcar o cruce, așa cum a procedat o organizaţie subordonată guvernului român, cea care a amenajat un cimitir cu osemintele câtorva militari români, morţi în captivitate la ruşi, într-un cimitir minuscul de pe lângă Kursk… Reamintim faptul că, în acea zonă a Donului, au apărut câteva cimitire comemorative, amenajate de urmaşii combatanţilor din ţările Axei, în urma unor acorduri cu Moscova sau cu administrația din Volgograd.
Gestul a doi români-basarabeni, respectiv Vasile Șoimaru și preotul Viorel Cojocaru de la Biserica ”Sf. Apostoli Petru și Pavel” Chișinău, de a face un pelerinaj la Cotul Donului, în toamna acestui an, este cu atât mai demn de admirație și prețuire. A pleca acum în Rusia este cum te-ai aventura să mergi în Texas pe la mijlocul secolului XIX. Şi numai bunul Dumnezeu i-a întărit pe aceşti doi fii ai Basarabiei şi ai întregii românimi încât au putut ridica acolo o nouă cruce din lemn, – adusă de acasă „pe bucăţi”, cu un Tricolor din pânză – în locul unde au avut loc cele mai grele bătălii, unde a curs cel mai mult sânge nevinovat al militarilor români, în fatidicul an 1942.
Alte amănunte, mai dense şi mai tulburătoare decât cele ale noastre, de aici, specifice unei relatări gazetăreşti, cititorii vor putea afla deschizând filele noii, celei de-a doua ediţii, a cărţii Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare.
Din păcate, din cauza lipsei fondurilor, această neprețuită carte nu a putut fi tipărită decât într-un număr jenant de mic: doar 400 de exemplare, deși… În 27 august 2013, la Chișinău, prof. Șoimaru s-a întâlnit cu Mircea Cosma, cunoscut pentru atașamentul său față de românii de peste Prut – reflectat în proiecte economice, donații de mii de cărți și ridicare de busturi și statui – care s-a arătat încântat de proiectul editorial al prof. Șoimaru, promițându-i acestuia achiziționarea a circa 2000 de exemplare. Promisiune neonorată, datorită unor cauze pe care nu le cunoaștem!
Cu toată supărarea sa, mărturisită la lansarea noii ediții a cărții, V. Şoimaru a promis că nu se va lăsa până nu va vedea risipită această nălucă fatidică …și va vedea inaugurat, la Cotului Donului, şi un Cimitir de Onoare al ostaşilor români.
Nu am nicio îndoială că dr. Vasile Şoimaru, reeditând cartea despre tragedia românească de la Cotul Donului, 1942, a ţinut să repete pentru cei care nu voiesc nicicum să înţeleagă: ”Nu vom permite nimănui să ne scrie istoria după bunul lor plac; nu vom accepta să decidă pentru noi – alţii, străinii –, cine ne sunt eroii şi cine ne sunt trădătorii şi călăii; cine-s prietenii şi cine-s adversarii noştri; pe cine să iubim, să venerăm, să cinstim şi pe cine să trecem cu vederea sau să-i trecem chiar la groapa de gunoi a istoriei… Căutările urmelor a sute de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute, ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi uituceniei Statului Român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai există români în fruntea României, suspectând de nu se vrea cumva să dispară doritorii din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…”
Închei această relatare de la evenimentul editorial găzduit miercuri, 11 decembrie, de Biblioteca ”BP Hasdeu” din Chișinău, cu regretul cu nu am putut onora invitația primită. Am folosit însă ampla prefață a cărții scrisă de publicistul Vlad Pohilă, din care am selectat rândurile de mai sus.
Potrivit autorului cărții, Vasile Șoimaru, evenimentul s-a bucurat de prezența a numeroase personalități: istorici, scriitori, universitari, bibliotecari, studenți, liceeni mulți dintre aceștia veniți din România.
”Multă lume bună, la o carte foarte bună!”, cum remarca Lidia Kulicovski, moderatoare a evenimentului, alături de scriitorul Vlad Pohilă, cel care a făcut prezentarea cărții. Nu înainte ca un sobor de preoți de la Mitropolia Basarabiei să țină o slujbă de pomenire a celor dispăruți, la Cotul Donului, cu 71 de ai în urmă.
Cei prezenți la acest eveniment emoționant și înălțător au avut prilejul să vizioneze și expoziția de fotografii ”Cotul Donului, după 71 de ani”, realizată de artistul fotograf Vasile Șoimaru.
Autor: Ioan POPESCU
