De dragul preciziei vreau să spun că ideea nu-i aparţine exclusiv lui Traian Băsescu, a fost enunţată în nenumărate rânduri, în articole sau conferinţe publice, şi de regretatul istoric Florin Constantiniu. În esenţă, Vasile Ernu spune că un astfel de proiect este pe de-o parte imposibil (iar aici enumeră o listă nesfârşită de handicapuri ale statului român şi clasei politice de la Bucureşti) pe de alta – nedorit (absenţa acestui proiect din programele partidelor politice de pe ambele maluri ale Prutului, reticenţa clasei politice de la Chişinău faţă de ideea unirii) şi nu în ultimul rând subliniază diferenţele culturale dintre cele două societăţi (subliniind dezvoltarea separată a societăţii dintre Prut şi Nistru sub umbrela sovietică, perioada scurtă a existenţei Basarabiei între graniţele politice ale statului român).
Imposibilitatea practică a proiectului (slăbiciunile autorităţilor române, nenumăratele incapacităţi administrative etc.) sunt irelevante din punctul meu de vedere. Unirea este un proiect identitar, în primul rând, şi abia apoi unul politic, partea administrativă găsindu-se pe ultimul loc. Vasile Ernu uită condiţiile în care a fost făcută unirea Basarabiei cu România în 1918: ţara era practic distrusă în urma Primului Război Mondial, fusese secătuită de jafurile practicate de armatele ocupante (germană, austro-ungară şi bulgară). Dispăruseră locomotivele şi vagoanele, germanii confiscaseră tot ce era metal, până şi clopotele de la biserici, administraţia era cvasi-inexistentă. Revoluţia bolşevică din Ucraina şi mai apoi cea din Ungaria aruncaseră pur şi simplu în aer vaste teritorii din vecinătatea imediată a României. Şi totuşi unirea a fost posibilă – a fost un act de voinţă politică bazat pe o identitate comună asumată de ambele părţi.
Citiți continuarea articolului în publicația Timpul.
