S-a scris mult despre protestele din Piaţa Victoriei şi din diverse perspective. S-a vorbit despre o Românie care se mobilizează – rara avis! – în numele Europei, s-a invocat inclusiv o „cultură românească a protestului”, iar acţiunea protestatarilor a fost considerată „apariţia unei noi concepţii politice”. România, incontestabil, a ieşit foarte bine la nivel de imagine.
Ceea ce nu s-a spus, însă, legat de proteste, este potenţialul efect al acestora în politica externă. Aşa cum Piaţa Victoriei, garnisită de oameni, a schimbat agenda de politică internă a unui partid care a câştigat alegerile, Piaţa poate face la fel, în anumite condiţii, şi în ceea ce priveşte politica externă agreată la un moment dat. Să vedem cum.
Apariţia unei „noi concepţii politice”
Cel mai semnificativ material dedicat protestelor din România este cel al filosofului şi scriitorului francez Gaspard Koenig publicat în Les Echos. Interesul francezului pentru ce se petrece la Bucureşti nu este întâmplător şi trebuie reamintit aici: Gaspard Koening este, dincolo de statutul de scriitor şi gânditor, fondatorul în 2013 a unui think tank numit GenerationLibre, de tradiţie „iacobinist liberală”, ceea ce înseamnă că militează pentru ideea că „statul trebuie, înainte de orice, să emancipeze individul de sub tutela lui”.
Într-o epocă a maselor, a „revoluţiei numerice”, „noi trebuie să pregătim lumea, o lume deschisă unde autonomia individului şi cooperarea spontană înlocuiesc structurile centralizate”.
Iar ceea ce a văzut Gaspard Koenig la Bucureşti este ilustrarea viziunii sale şi a proiectului GenerationLibre! Românii i-au confirmat teza, de aici şi ideea că „evenimentele din Bucureşti participă la apariţia unei noi concepţii politice”. Şi încă: „revoltele din România sunt spontane şi articulate în jurul unor cauze unice. E imposibil de identificat vreun lider în masa de indignaţi români.
Reţelele de socializare şi telefoanele mobile ţes o reţea imprevizibilă şi efemeră în care se regăsesc atât Biserica ortodoxă, cât şi preşedintele Iohannis, muncitorii expatriaţi şi bloggerii locali. Uriaşa mulţime care a invadat Bucureştiul se va dizolva probabil deîndată ce-şi va obţine definitiv victoria”.
Avem de-a face, prin urmare, cu o provocare: tineri care nu participă la vot (mai puţin de o treime au votat la ultimele alegeri), se mobilizează masiv pentru o idee sau un proiect, pe care îl consideră fundamental, esenţial şi nenegociabil. Nu e nicio contradicţie aici, încearcă să ne convingă filosoful, ci „oglindirea unei evoluţii a democraţiei în care populaţia se autosesizează punctual cu câte un subiect unificator”.
Nu eventuala contradicţie ne interesează aici, ci miza principală: o mulţime masivă de oameni, copleşitoare cantitativ şi calitativ, intervine radical şi schimbă salutar agenda de politică internă a unui partid care a câştigat fără drept de apel alegerile parlamentare.
Partenerii occidentali şi euroatlantici au salutat acţiunile mulţimii din Piaţa Victoriei, iar partidul de guvernământ, înfrânt, a dat înapoi. Mulţimea a devenit legitimă! În cazul acesta, „subiectul unificator” a fost de politică internă. Dar nu ar putea să fie şi de politică externă?
Cine ne face proiectul de ţară?
Pe 7 februarie, un tânăr ministru liberal de la Chişinău, urmărind evoluţiile din Piaţa Victoriei, scria pe contul său de Facebook următoarele: „Unitatea naţiunii române învinge. Cu siguranţă la 1 decembrie 2018, la aniversarea unui centenar de la Marea Unire, la Bucureşti, în Piaţa Victoriei se vor strânge cel puţin 300 de mii de oameni să ceară unirea Republicii Moldova cu România. Oare câţi vom fi noi, în acelaşi timp, în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău?”
Provocarea e teribilă. Ceea ce spune acest mesaj este că, în anumite circumstanţe, respectiv atmosfera din preajma lui 1 decembrie 2018, adică la 100 de ani de la Marea Unire, Piaţa Victoriei de la Bucureşti s-ar putea reedita şi, eventual, multiplica la Chişinău. Ca să vorbim în termenii lui Gaspard Koenig, „subiectul unificator” ar deveni chiar… unificarea!
Mergând mai departe cu comparaţiile sugerate de mesajul de la Chişinău, ne putem imagina un pentru decembrie 2018 un scenariu similar cu cel descris de francez: „revoltele din România sunt spontane şi articulate în jurul unor cauze unice. E imposibil de identificat vreun lider în masa de indignaţi români.
Reţelele de socializare şi telefoanele mobile ţes o reţea imprevizibilă şi efemeră în care se regăsesc atât Biserica ortodoxă cât şi preşedintele Iohannis muncitorii expatriaţi şi bloggerii locali. Uriaşa mulţime care a invadat Bucureştiul se va dizolva probabil deîndată ce-şi va obţine definitiv victoria”.
E plauzibil? Teoretic, da. Cel puţin la Bucureşti. La Chişinău, astăzi lucrurile sunt în cu totul altă logică. Dar tot aşa au fost şi la 7 aprilie 2009, când (tot) o ieşire în stradă a scos comuniştii de la putere. Aparenţele, în aceste spaţii, sunt deseori înşelătoare. Problema de fond a R. Moldova este că, în ciuda agitaţiei deseori caraghioase a preşedintelui Dodon, nu are, practic, nicio soluţie decât un status quo cenuşiu.
Nici Dodon, nici socialişti lui nu vor rezolva vreuna dintre promisiunile din campania electorală: anularea Acordului cu UE, garanţii de la NATO pentru neutralitatea republicii, federalizarea R. Moldova, nici măcar promisiunea principală a campaniei prezidenţiale a lui Igor Dodon, respectiv deschiderea pieţei ruseşti. Vorba ceea: Cu cât maimuţa se caţără mai sus în pom, cu atât i se vede dosul mai bine.
Cu cât Igor Dodon se va răţoi mai mult la Occident şi se va isteriza mai zgomotos, cu atât i se va vedea mai limpede, într-un an sau doi, eşecul. De aceea trebuie lăsat în pace şi ignorat cu îngăduinţă. Iar cu o Rusie grăbită şi care începe să greşească în R. Moldova (vezi gestul preşedintelui Putin de a-i oferi lui Igor Dodon harta Moldovei istorice) – avem reţeta unui eşec anunţat. Iar dacă Moscova va presa şi Chişinăul va accepta, fie şi tacit, implementarea federalizării republicii, s-ar putea ca timpul să nu mai aibă răbdare nici măcar până în decembrie 2018.
Se va putea replica faptul că ieşirea în stradă cu ocazia Centenarului, pe care o invoca postarea de pe facebook, fie şi masivă, nu garantează succesul. Evident. Dar cu siguranţă că va pune o presiune fără precedent pe agenda politică externă a celor două state şi, mai ales, va ridica chestiunea al nivelul agendei europene şi americane.
Aparent, sugestia postării de la Chişinău sună nerealist. Dar nu e chiar aşa, căci teama se simte. Pentru cine a urmărit televiziunile oficiale şi oficioase de la Chişinău, care se încrâncenau să NU transmită aproape nimic din protestele de la Bucureşti (cea mai abundentă ştire de la o televiziune de casă era că România trebuie evitată pentru că este…. epidemie de rujeolă!) a înţeles că o teamă deja se instalează în sufletele decidenţilor politici de peste Prut. E de urmărit.
Dacă aşa stau lucrurile, se va vedea uşor şi imediat. Testul pentru autorităţile de la Chişinău, niciodată dornice de prezenţă românească acolo, fie că s-au numit: Petru Lucinschi, Vladimir Voronin, Vladimir Filat, Vladimir Plahotniuc sau Igor Dodon, este măsura în care admit sau încurajează prezenţa românească investiţională şi mediatică. Deocamdată, după atâţia ani de „fraţietate”, Bucureştiul nu are nicio investiţie majoră în R. Moldova, iar prezenţa mediatică este minimală. Sunt singurele lucruri care contează cu adevărat: politica păguboasă de până acum, personală, personalizată, bazată pe prietenii ideologice a eşuat şi va eşua în continuare. Nu politică şi finanţare gratis trebuie să facă România în R. Moldova, ci investiţii şi prezenţă mediatică, mai ales televiziuni.
