Ca de fiecare dată, atunci când pornim spre pământurile româneşti acordăm o prioritate ceva mai deosebită paşaportului în raport cu celalte lucruri pe care ar trebui să le avem cu noi. Aşa că, înainte de a învârti cheia în broasca uşii, am aruncat o privire în geanta pentru a vedea dacă se zăreşte acel albastru.
21:50 Se aude o voce care îndemna pe toţi cei care se îndreaptă către Cernăuţi, să urce în autocar. Toată lumea îşi ocupă locurile şi se pune pe dormit.
03:45 Ajunşi la Postul Vamal “Mămăliga”, prezentăm actele grănicerilor RM, apoi celor ucraineni. Undeva pe stânga, un panou încearcă să fie amabil, de fapt, el e unicul care mai are bunul simţ pe aici şi spune tuturor celor care reuşesc să-i desluşească mesajul, un fel de: “Вас Вітае Україна” adică, “Bine aţi venit în Ucraina”.
04:40 Pornim din vamă, doar că nu în aceeaşi componenţă. Un pasager avea paşaportul fals, deci nu i s-a permis să treacă frontiera.
06:00 Depunem efort şi încercăm să deschidem ochii, pentru că trebuie să coborâm. Am decis să nu stăm prea mult în zona gării, pentru că “Mica Vienă” n-o poţi găsi aici. E prea mult iz sovietic.
07:50 Stăm într-o staţie din apropierea gării şi aşteptăm troleibuzul nr. 3, cel care duce spre centrul oraşului. Pe unul din stâlpurile de aici era fixată o boxă, care aducea notele muzicii clasice în dimineaţa tuturor celor care erau prin preajmă.
Ora 8:20 Ne găseşte în Piaţa Teatrului (fosta Piaţă V. Alecsandri). Avem în faţă Teatrul O. Kobyleanskaya (fostul Teatru Naţional). Zăbovim câteva minute pe una din băncile din apropierea acestuia şi admirăm ceea ce-i în jurul nostru. Am dat cu ochii de o clădire sovietică şi a fost imaginea perfectă pentru a ne da seama de ce „iscusinţa” sovieticilor poate fi apreciată doar în perioada de timp în care era ridicată o construcţie și nimic mai mult. Nu se pricepeau la frumos.
9:00 Ceasul din Piaţa Turcească ne anunţă ora fixă. Îl căutam cu privirea, undeva sus, aşa cum îi stă bine unui ceas, dar, spre mirarea mea, el era la pâmânt, pe unul din dealurile care, alături de celelalte dealuri, oferea Pieţii o lume aparte. Pentru a ajunge în inima acesteia, am coborât nişte scări, a căror străjeri de noapte sunt felinarele.
9:22 Am făcut semnul Crucii şi am spus o rugăciune în faţa Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae, zidită în perioada 1927 – 1939. Am intrat în curtea bisericii, am aruncat privirea pe toate panourile care erau acolo. Căutam ceva. N-am găsit. Nici înăuntrul bisericii n-am găsit limba română L. Am ieşit pe poarta bisericii, am privit-o încă o dată şi mi-am amintit de Balada Meşterului Manole. Acesta a fost un punct de început al amintirilor din anii de liceu. Cam în acest ritm am ţinut-o de-a lungul multor străzi pline de culoare şi istorie.
13:45 Energia se cam terminase, aşa că aveam nevoie de o cafea. Nu mi-a luat mult timp să găsesc un locuşor drăguţ. Se pare că n-am dat greş. Era o atmosferă caldă, iar localul era nu doar o sursă de venit pentru cineva, dar şi o sursă de energie şi emoţii pozitive pentru mulţi trecători sau clienţi.
14:45 Am revenit la străzile pavate şi pline de oameni veseli. Ceva mai la vale de această cafenea, am găsit monumentul lui Mihai Eminescu. Literele aurii care-i înşirau identitatea nu erau latine, ci chirilice L. Pe o fracţiune din stradă, câţiva bătrâni au încercat să aducă primăvară ceva mai devreme, pentru că mâinile obosite ale acestora ţineau brânduşe şi viorele. Era un mijloc de a mai câştiga nişte bănuţi, dar, şi de a parfuma şi colora străduţa.
16:00 Am hotărât să vedem un parc din Cernăuţi. Parcul Şevcenko e cel pe care trebuie să-l vedem. Aşa ne-au spus cei ai casei. Aici am reuşit să vedem o parte a oraşului de la înălţimi, pentru că era caruselul „Roata Dracului” prin preajmă. Spre marea mea mirare, în cele 60 minute petrecute în parc, nu am auzit măcar o piesă în limba rusă sau ucraineană. Ba mai mult, erau piese ale trupelor din România, şi nu doar.
17:10 Ne-am apucat să cântăm pe una din străzile Cernăuţiului. Am început cu o piesă de-a lui Dan Spătaru – “Drumurile Noastre”, după care am trecut la “Deşteaptă-te, române”. La un moment, două bătrâne au întors capul şi au privit spre noi. Ne-au zâmbit şi şi-au continuat drumul J.
18:00 Ne îndreptam către ultima destinaţie pentru această vizită: Universitatea Cernăuţi. Ajunşi aici, câteva minute toată lumea a tăcut şi a privit în jur. Era o altă lume. Tot ceea ce ne-a supărat, a fost restricţia pusă de către paznici: cea de a înainta în curtea Universităţii. E ceva specific pentru spaţiile ex-sovietice. Lucrurile fireşti, mai mereu sunt interzise. I-am rugat pe cei care-şi fac studiile aici, să ne povestească mai multe despre istoria universităţii. Aceştia ne-au spus că Universitatea a fost înfiinţată în anul 1875, pe bazele unui liceu teologic şi purta numele Franz-Josefs Universität. După Unirea Bucovinei de Nord cu România, universitatea a fost redenumită în Universitatea Regele Carol I din Cernăuți. Clădirea acesta a fost construită de Guvernul României. Tot pe ei i-am întrebat dacă aici se studiază în limba română şi ne-au spus că doar cei care-şi fac studiile la facultatea de limbi străine.
La ora 18:45 am decis să vorbesc cu un tânăr etnic român şi să încerc să aflu mai multe despre românii de-aici. A început cu aceea că românii sunt împărţiţi în români şi moldoveni, ceea ce e un fals, pentru că naţionalitate moldovenească nu există. Mi-a spus că din anul 2008-2009, în şcolile româneşti, disciplinele erau predate doar în limba română, dar acum unele discipline sunt ţinute în limba ucraineană. Satele româneşti, spune el, sunt mult mai dezvoltate decât cele ucraineşti. Românii de-aici nu s-au aliniat la tradiţiile şi sărbătorile ucrainenilor, ci se bucură de cele care-i reprezintă, cele româneşti. Pe final, ne-am îmbrăţişat şi ne-am spus că noi, românii, vom dăinui în timpuri, pentru că îl avem pe Eminescu şi pentru că, indiferent de cei care vor veni peste noi şi metodele acestora de a umbla în memoria noastră, noi nu uităm cine suntem!
Pentru InfoPrut, Elena Podoleanu
Foto: Elena Podoleanu
