Da, da, regele e gol-goluţ. N-are nimic pe el. Asta chiar dacă Maiestatea sa pretindea că a invitat de departe, de prin părţile răsăritului, nişte croitori iscusiţi care i-au făcut veşminte de gală. Veşminte demne de el, demne de statutul său. Astăzi, Regele a ieşit în stradă să-l vadă poporul. Şi să-l admire.
Tot astăzi, ca la comandă, o ceată întreagă de adulatori a pornit să-şi vocifereze refrenul binecunoscut, acelaşi pe care îl perorează de peste două decenii. Ceata de adulatori este în preajma Regelui, bineînţeles. Îi serveşte acestuia, în acelaşi timp, drept trompetă şi gardă de corp. La plural. “Ce frumos este Regele nostru!” trâmbiţă aceştia, pe rând sau în acelaşi timp, după binecunoscutul principiu al manipulării maselor: “Repetaţi, repetaţi, tot va rămâne ceva!” “Cine se poate compara cu Regele? Cine-i poate ţine piept?” se aud peste văi şi dealuri vocile lor. Unul dintre ei, probabil locotenentul lor, are în mână un megafon cu care strigă în direcţia plebei: “Vă rugăm să observaţi aceste noi veşminte pe care i le-au croit Regelui nostru vestiţii croitori de la Soare-Răsare, prietenii şi fraţii noştri din străfundul veacurilor. Observaţi aceşti pantaloni măiestriţi, această cămaşă, această mantie. Sunt haine demne de Regele nostru!”
Cei mai mulţi dintre supuşi ridicară obosiţi ochii din pământ. Ochii cu care nu prea aveau plăcere să-l vadă pe Rege. De când acesta, un tânăr agricultor îmbrăcat în straie tradiţionale, îi scosese mai mult cu vorba de sub jugul Împăratului Roşu de la Soare-Răsare şi-i convinsese c-ar fi mai bine să-l declare pe dânsul unic Suveran şi Stăpânitor, în ţara ascunsă printre dealuri şi văi îşi făcură drum toate năpastele lumii. Încet dar sigur, apoi rapid şi sigur, supuşii noului Rege ajunseră la sapă de lemn.
Acum, într-o zi toridă de sfârşit de vară, când pământul negru îşi arăta în bătaia soarelui nemilos crăpăturile ca nişte mici prăpastii sinistre, întinse în uzoare neregulate, supuşii cu pielea arsă şi zvântată ieşiră din casele lor la marginile drumurilor prăfuite ca să vadă cortegiul de sărbătoare al Regelui, cu ocazia celei mai însemnate zile din scurta, dar glorioasa istorie a noului Regat.
Vocile ţipătoare ale ţucălarilor de serviciu răsunau ca nişte sirene pe toată întinderea Regatului. Lacheilor Regelui le făcea o plăcere nemaipomenită, de la o vreme, să pună ţara la cale în publik, întrecându-se între ei în a-şi declara cât mai convingător, cât mai măiestrit, credinţa faţă de Rege, faţă de Regat, faţă de siguranţa acestuia. În fiecare seară, supuşii Regelui îi puteau urmări cum le sclipeau ochii înfierându-i şi luându-i în râs pe “duşmanii neatârnării”, pe tot felul de “aventurieri” care caută să lichideze Regatul, să-l dea jos pe Rege, şi chiar (apără-ne, Preasfinte!) să anexeze Regatul lor preaiubit care le furniza motivul de bază pentru a exista la un Regat învecinat, mai mare, mai puternic, mai vechi. În fond, ei erau “oamenii de bine”. De atâta bine, plesneau. Strălucea grăsimea pe feţele lor când se umflau mulţumiţi în pene, afişând zâmbete superioare de “cunoscători” şi “strategi”. Iar poporul era condamnat să-i asculte.
Asta trebuiau să facă supuşii Regelui şi în această zi. Ceea ce făceau de peste două decenii, de când se proclamase noul Regat, cu surle şi trâmbiţe. Să stea pe marginile drumurilor cu steguleţe în mână, şi din când în când, la semnalele oamenilor Regelui, să urle “Şi eu sunt Regatul”, ca să nu existe dubii pentru nimeni. Şi să mimeze de ochii lumii discuţii “patriotice” despre frumuseţea straielor noi ale Regelui.
An de an, rândurile lor se răreau tot mai mult. An de an, viaţa le era tot mai grea şi mai insuportabilă. Iar Regele şi oamenii săi inventau an de an noi trucuri, noi artificii menite să ofere poporului măcar circ, dacă pâinea lipsea.
Numai că de data asta, Regele se cam întrecuse cu gluma. El pornise la paradă gol-goluţ, fără niciun fel de haine pe el. Asta în timp ce ţucălarii săi îl înconjurau ca de fiecare dată şi unul dintre ei, un tip cu barbă, bun căţărător în copaci pe vremuri, îi tot dădea înainte la megafon despre straiele cele noi ale Regelui. Despre straiele regale compuse din creştere economică, solidaritate socială, concordie cetăţenească, identitate civică, edificarea unei naţiuni separate pe baza unei culturi comune, multiculturalism, multilingvism. Despre cât e de bine să respiri cu amândoi plămânii, despre psihologia maselor. “Fraţilor, straiele Regelui ne arată calea luminoasă pe care se va dezvolta în viitor Regatul nostru! Ne arată că trebuie să-i construim statalitatea! Independenţa! Încă o dată: statalitatea! Statalitatea! Statalitatea!” îi mai zise a treia oară şi în numele Sfântului Duh, căci, vedeţi dumneavoastră, se considera şi creştin acest ilustru orator.
Supuşii Regelui, trecuţi cândva prin furcile caudine ale unor procedee draconice de tortură, memoria cărora mai dăinuia aducând cu sine un sentiment ancestral de frică, deveniseră acum indiferenţi. Ochii lor, ridicaţi parcă în silă spre fastuosul cortegiu regal care se deplasa în viteză pe drumurile prăfuite, exprimau o goliciune fatidică, un târziu iremediabil, o tristeţe tăcută şi resemnată. Ei nu-şi doreau altceva decât să fie lăsaţi în pace să-şi ducă fiecare dintre ei viaţa mai departe după cum puteau. Cu toate că unii dintre ei mai păstrau în minte enorma greşeală de a-l fi înscăunat pe Rege, de a fi declarat un Regat “al nostru, doar al nostru!”, cu peste douăzeci de ani în urmă, în loc să… Însă acum li se păru că nu mai puteau face nimic. Nimeni. Nici unul dintre ei.
Copilul isteţ şi zâmbitor care ar fi trebuit să strige: “Priviţi, priviţi, cetăţeni! Regele e gol! Hainele lui lipsesc cu desăvârşire!” trezindu-i pe toţi la realitate, lipsea. Ştiu, aşa venea povestea asta. Aşa ar fi trebuit să se întâmple. Dar asta e altă poveste. Nu e cea veche. Aceea era o poveste de succes. Asta pe care v-o zic acum e o poveste de “succes”. Şi în povestea asta, copilul nu apare. Nu ştiu de ce. Poate că l-au urmărit oamenii Regelui. Şi au reuşit să-i închidă gura. Poate că părinţii lui au părăsit Regatul şi l-au luat cu ei.
În schimb… s-a întâmplat altceva. Pe neprins de veste, nori negri de furtună s-au adunat deasupra cortegiului regal format din fastuoase care negre, trase de cai negri. Regele gol-puşcă a simţit primul stropii reci de ploaie, trupul fiindu-i scuturat de convulsii. După el, au urmat şi ţucălarii săi.
Ploaia a căzut ca o binecuvântare peste pământul ars, brăzdat de riduri bătrâneşti care miroseau a moarte. Fiecare strop cădea peste ţărână ridicând o minusculă furtună de praf, care se transforma în mâl roditor în doar câteva clipe. Tunetele, mai intense decât de obicei, veneau ca nişte valuri, parcă transmiţând un mesaj al Cerului. Picăturile ploii au oprit în loc cortegiul carelor Regelui, iar acesta şi-a găsit refugiu între apărătorii lui fideli. Însă Ploaia a avut un efect neobişnuit asupra acestora. Cu fiecare şuvoi de picături care le cădea în creştete, Regele şi ceata lui deveneau tot mai mici şi mai mici, dizolvându-se parcă în pământ. În câteva minute, nu mai rămăsese nimic din aceştia. Pe toţi i-a primit în îmbrăţişările ei mama-Pământ.
Ce-a fost mai departe, nu ştie nimeni. Nici Hans Christian Andersen. Nici Fraţii Grimm. Nici J.R.R. Tolkien. Ce-a fost mai departe, scrie într-o carte. Nescrisă încă.
Pentru InfoPrut, Dan Nicu
