În cele ce urmează vom vorbi despre alegeri. Tot corect: cele parlamentare, cele din România.
Nu vom scrie despre cai verzi pe pereți, ci despre cum am stat la coadă cinci ore ca să mă exprim. Nu m-am uitat la televizor, nu am ascultat la radio, nu am avut timp nici măcar pe facebook să aflu pulsul acestui scrutin, decât atât cât să mă interesez la ce secție de vot să merg.
Am votat la Chișinău pentru alegerile din România. Ironia sorții sau nu, voi decideți. Știam sigur cu cine nu voi vota. Am pus ștampila prin eliminare. Din păcate nici de această dată nu am avut alte opțiuni.
Am ajuns la liceul teoretic Gheorghe Asachi pe la ora 14.15. Lume multă. O coadă cuminte se mișca spre ușile secției de votare cu viteza melcului ucis de frig. Afară ploua și ningea în același timp. Toți răbdau. Nimeni nu a făcut stânga îmrejur să plece, să renunțe. Pe la ora 16 am reușit să pășim pragul secției de votare. Am trecut dincolo de linie. Nimeni nu ne mai poate da afară! O să votăm.
Privesc în jur. Analizez oamenii. Sunt plăcut surprinsă de ceea ce văd. De chipurile oamenilor. De calitatea privirii lor. Fețele acestor oameni spuneau multe: am trecut prin prea multe exerciții de democratizare ca să nu rezist și acestuia. Nu contează că votau cu același partid sau că făceau confuzie între liderul contestat al partidului și partidul plin de mizerii. Ei erau în secția de vot. Nu au stat acasă. Compar din nou calitatea acestor priviri. Nu zăresc pe nicăieri niciun gopnic care stătea pe Petofi Șandor sau Smârdan 3. Am petrecut prea mult timp acolo ca să greșesc acum și să nu recunosc mutrele celor care își plăteau cu bani redobândirea drepturilor sau pentru care românii sunt fasciști chiar și atunci când te fac om și-ți ”dau” cetățenie nu pentru că ai fi tu cu stea în frunte, ci pentru că așa e construită legea acestei cetățenii: să repună în drepturi urmașii nedemni ai unor oameni demni, cândva români și în simțire, nu doar pe hârtie.
Coada încă se mișcă încet. Mult prea încet. Mai trec două ore. Pe la 18.20 mai aveam vreo 5 metri până să trec de ultima ușă.
De după ușa cu pricina își arată chipul o doamnă de vreo 40 și ceva de ani, cu părul vopsit, care începe să țipe nemulțumită de faptul că oamenii tot vin și vin: ”Nu mai stați aici, nu o să treceți. E aproape ora 7. Nu o să reușim să vă primim pe toți!” Oamenii cuminți încep să se agite. Cei mai mulți dintre ei au început să spună: ”Special au făcut asta! Nu au vrut să ne lase să votăm! Se tem de votul nostru! Nu plecăm!”
Nu am mai rezistat și i-am strigat doamnei: ”Nu ne spuneți nouă acest lucru! Ieșiți afară și încercați să fiți curajoasă în fața acelor oameni, care încă nu au reușit să pășească pragul secției de votare, dar care au stat deja câteva ore!”
Doamna a mai aruncat o frază și apoi s-a retras după ultima ușă din fața noastră: ”Până la noi ordine această secție de vot se va închide conform regulamentului!”
Punct! Doamna va respecta un regulament! Și dacă oamenii s-ar fi apucat de mână (după cum a sugerat o prietenă cu care venisem la vot) și ar fi făcut lanț viu până afară? Ar mai fi contat atunci regulamentul?
Am stat cinci ore. Am ieșit din secția de votare la ora 18.46. Am stat cam o oră până am intrat sub ploaie cu zăpadă. Am ieșit de acolo și încă ploua. Sunt sigură că din această cauză am răcit după alegeri. Dar aș fi stat și în continuare dacă trebuia, iar dacă doamna aceea ar fi respectat regulamentul și nu mi-ar fi permis să votez, i l-aș fi băgat pe gât! Pentru că nu este vorba cu cine votezi, ci că votezi.
