Satul nostru e unul mic. Atât de mic, încât într-o vreme nici nu avea nume: până la 1944 se numise Bişcotari, Flutura, la Fântânile cele Mari, pe urmă – Codreni… Era o localitate mică, dar avea o bibliotecă mare. Un boier din partea locului, Secară, care, în perioada interbelică, stătea iernile la Paris, iar verile – în conacul său de la Curte (aşa se cheamă şi azi locul dintre păduri, de lângă şoseaua Porumbria-Chişinău), donase satului biblioteca sa franţuzească.
Lumea necititoare a satului se înghesuia duminicile în căminul cultural să le răsfoiască. Despre boierul nostru satul povestea că, atunci când Europa şi România treceau de zor la automobile, el s-a dus tocmai în capitala Franţei ca să-şi cumpere… o pereche de cai. Biblioteca era situată în căminul cultural, o căsuţă mică cumpărată de la un ţăran.
În 1940, când Basarabia a fost alipită la URSS, iar cei care se lăţiseră peste noi au venit nu doar cu tancurile, dar şi cu cărţile lor, învățătorul mamei mele, dl Mihail Noviţki, se nimerise responsabil şi de acea bibliotecă de carte boierească. Atunci s-au dat indicaţii ca toate cărţile româneşti să fie scoase din bibliotecă şi arse, ca să se facă loc pentru cărţile noii puteri. Dar tânărul învăţător Mihail Noviţki nu s-a conformat, ci le-a aburcat pe toate în podul căminului cultural. Apoi, după 22 iunie 1941, când administraţia românească a revenit în Basarabia, le-a coborât din pod, unde le-a urcat pe cele ruseşti, cu Puşkin, Gogol, Tolstoi, Lenin şi Stalin…
În 1944, când armatele sovietice îşi postaseră tunurile lângă mănăstirea din pădure, el a urcat din nou cărţile româneşti în pod şi le-a coborât pe cele ruseşti… A prins un lacăt mare la intrarea în podul căminului cultural, a pus cheia în buzunar şi din acea clipă nu l-a mai văzut nimeni. Într-o zi din 1990, pragul redacţiei noastre a fost păşit de un bătrânel, care era abonat la „Literatura şi arta”, de unde aflase că aş fi din Bişcotari şi aş fi fiul părinţilor mei. Venise… să-mi aducă cheia de la bibliotecă, pe care o păstrase cu sfinţenie vreme de jumătate de secol şi să-mi spună că după război se refugiase cu tot cu cheie la Ploieşti, unde s-a ascuns cu numele schimbat în Mihai Nouraş…
Atunci m-a întrebat de bibliotecă, dacă ştiu ceva de ea. Ştiam… Tatăl meu, care se întorsese de pe câmpurile celui de-al Doilea Război Mondial fără un picior, pe lângă alte funcţii pe care le avea în satul nostru mic, ocupate toate odată – prisăcar, contabil, cantaragiu, şef de club, mai era şi bibliotecar… Nimeni nu ştia de taina pe care o ascunde podul clubului nostru. Tata nu şi-a arătat nici el curiozitatea. Dar nici n-ar fi putut urca în pod pe vreo scară într-un singur picior. Până într-o zi, când au sosit din centrul raional doi bărbaţi. Aceştia au poposit mai întâi acasă la noi, au vorbit ceva cu tata, apoi ne-am deplasat, tata m-a luat şi pe mine la fostul cămin cultural, devenit între timp club sătesc. Cei doi au găsit o scară din mahala, au rezemat-o de gura podului, pe urmă, cu o rangă împrumutată tot de prin vecini, au scos lacătul cu tot cu belciuge şi… imediat au prins a curge cărţile de sus peste ei, împrăştiindu-se pe pardoseala de lut.
Au coborât toate cărţile: erau cărţi vechi, boiereşti, din colecţia acelui Secară, în ruseşte, franţuzeşte, nemţeşte şi româneşte. Străinii le-au scos apoi în curtea largă. Unul dintre ei a rupt câteva file dintr-o carte, la întâmplare, le-a dat foc, iar când s-au aprins de-a binelea, cei doi au prins a clădi cărţi peste cărţi. Erau nişte bărbaţi veseli, care se bucurau când flăcările crescuseră până aproape de jumătatea salcâmului cu toacă din faţa clubului.
Nici nu ştiați ce „comoară” ascundeaţi în pod, i-a zis unul dintre ei tatei. Noroc de cineva din sat care se scăpase cu vorba, altfel puteaţi avea mari probleme. Dar aşa o să ne prefacem că nici n-au fost…
Aveam pe atunci vreo 12 ani. Mă învârteam în jurul acelui foc de cărţi, până am observat o tipăritură cu ilustraţii frumoase muşcată de flăcări. Am întins mâna şi am scos-o. Ştiam să citesc cu grafie latină, bunica mă învăţase acest alfabet înaintea celui rusesc. Cartea pe care o răsfoiam cu pagini încă nestinse se numea „Istoria românilor pentru poporul român” de Nicolae Iorga. Citeam din acel foliant frumos, ilustrat cu chipuri de domnitori dârji şi biserici falnice, în timp ce filele îi mai pâlpâiau, fumegând. Apoi, văzând că cei doi nu se grăbesc să mi-o ia din mână, o parcurgeam setos cu privirile dintr-o margine a ei în cealaltă, scuturând scrumul de pe margini de file, ca să pot citi biografii de voievozi şi întâmplări de mult trecute… Pe urmă am mai luat o carte cu ilustraţii. Era scrisă şi aceea de Nicolae Iorga. În timp ce discutau cu tata, străinii se uitau îngăduitor cum scoteam câte-o carte arzând din foc, cum îi răsfoiam filele cuprinse de pară, cum citeam fraze, cuvinte încinse de flăcări, până unul dintre ei se apropia de mine, mă mângâia încurajator pe creştet, mă lăuda că ştiu să citesc „franţuzeşte”, mi-o lua cu blândeţe din mâini, prefăcându-se că vrea să vadă şi el ce anume citesc, şi, după ce o frunzărea un pic, o arunca între flăcări. Atunci eu, încurajat de gestul lui jucăuş, scoteam altă carte, pe care, iarăşi, mă lăsa s-o răsfoiesc o vreme, ca să mi-o ia mai apoi din mâini şi s-o dea şi pe ea focului…
Toate acele imagini, portrete, cuvinte, fraze, întâmplări văzute şi citite în cărţile cuprinse de flăcări din curtea bibliotecii le păstrasem vii în memoria mea ani de zile: acestea se lipiseră de mintea mea de copil, cum se spune la noi, ca ceara topită. Au trecut de atunci mulţi ani, foarte mulţi… Dar şi acum, când citesc vreo carte scrisă de Nicolae Iorga, parcă îi mai simt filele ei arzând în mâinile mele…
Autor: Nicolae Dabija
Sursa: Cotidianul
