Poveştile basarabenilor sunt nesfârşite şi arborescente, uneori tragice, sugrumate de gerul Siberiei sau străpunse de gloanţele Afganistanului, alteori înduioşătoare, cu bunei care vând saci de perje în piaţa Odesei sau rătăcesc cu anii ca să strângă bani pentru bisericuţa din sat. Poveştile lor pot începe de oriunde, chiar de alaltăieri, de la Serviciul Paşapoarte şi ajung pe vremea ţarilor sau chiar a voievozilor români. Trebuie să fii atent, fiindcă de la o frază la alta trece timpul cu anii şi nici nu bagi de seamă când buletinul românesc din perioada interbelică scris cu grafie latină a fost schimbat cu buletin sovietic scris cu grafie chirilică, iar grădina cu nuci şi ogorul cu porumb moştenite de la strămoşi au fost arate de tractoarele colhozului. Basarabia e un tărâm al schimbărilor istorice extreme, al identităţilor fabricate de propagandă şi al ciocnirii dintre două mari blocuri etno-culturale: cel latin şi cel slav.
O ladă cu vinuri traversează Rusia
Toată ziua, Dragoş Blănaru a vorbit la telefon despre firme, speţe juridice, transporturi de mărfuri, şantiere şi demersuri birocratice. E avocat al baroului din Chişinău, dar locuieşte de câţiva ani în Brăila. Bun cunoscător al limbii ruse, e solicitat deseori să intermedieze afaceri ale unor firme în spaţiul ex-sovietic. Dar acum, pe seară, registrul s-a schimbat. „Hai să vorbim despre Basarabia.” „Sigur, vorbim, dar te previn că povestea asta a Blănarilor basarabeni e foarte stufoasă. Te pierzi prin atâtea întâmplări!” Bărbatul îmi fusese recomandat ca semănând cu Florin Piersic. Aduce bine cu celebrul actor. Şi la vorbă. E de ajuns să îi pui o simplă întrebare, că nu se mai opreşte din povestit. „Armata?” „În anii 80, când m-au recrutat pe mine şi m-au încorporat, era război în Afganistan. În anumite zile, civilii erau evacuaţi din gara din Chişinău şi soldaţii se plasau de o parte şi de alta a căii ferate. În scurt timp, sosea un tren militar. Uşile erau deschise, iar din vagoane erau scoase, pe rând, sicriele de zinc ale celor morţi în luptele cu mujahedinii. Mult doliu a adus în Basarabia războiul acela.”
La început, Dragoş nu îşi făcea prea multe griji că ar urma să fie trimis şi el pe front. Purta ochelari şi credea că asta e de ajuns să nu fie înrolat, fiindcă nu ar fi reuşit să îşi pună masca de gaze. Dar după câteva luni, i s-a spus că e pe o listă de soldaţi care ar puteau fi trimişi pe front. S-a temut pentru viaţa lui şi imediat le-a trimis o scrisoare părinţilor. Mama lui avea o rudă ofiţer în armata sovietică. Să facă bine şi să îl ajute. Grija a cuprins familia. Ştiau că unii plătiseră mii de ruble, echivalentul a câteva zeci de salarii. Banii nu-i aveau, dar s-au gândit la un cadou, unul mare, cum le place ruşilor. Au cumpărat o ladă din lemn şi au umplut-o cu sticle cu vin dulce, dulce, plăcerea ofiţerilor rusnaci. Au mai pus acolo şi cognac din hrubele Basarabiei, au mai pus şi pastramă, conserve de carne, cozonac. Au închis lacătul şi au expediat lada pe adresa şefului unităţii. Probabil că omul a apreciat cum se cuvine darul primit de la Chişinău, că imediat l-a transferat pe Dragoş la o unitate din Bielorusia, de unde nu mai risca să fie trimis pe frontul Afganistanului.
Iaşi, oraşul sentimental
După puţin timp de la eliberare,chiar în 1990, Dragoş Blănaru a venit la studii în România. Când a coborât din trenul care îl adusese din Chişinău şi a călcat pe peronul gării din Iaşi, s-a gândit mai puţin că, uite, el e pentru prima oară în Ţara Mamă.Şi-a amintit mai degrabă că înaintea lui vizitaseră Iaşul atât tatăl, cât şi bunica lui, dar cu multă vreme în urmă.În timp ce tramvaiul traversa cartierele spre căminul unde urmau să fie cazaţi, Dragoş privea prin geam clădirile vechi, turlele bisericilor, parcurile, şi îşi amintea întâmplările familiei sale. Poveşti de demult, dinainte de epoca sovietică. Nu le cunoscuse ca martor, ci din spusele alor săi. Secrete de familie pe care le preiau generaţiile şi uneori nici nu mai ştiu ce să facă cu ele, unde să le mai pună, dar dacă găsesc vreun reporter mai iscoditor, i le dau să le împartă mai departe lumii. „Ia-le tu, poate vei uimi pe cineva cu ele.” Şi reporterul le ia, convins că din aceste fapte e alcătuită viaţa lumii, şuvoiul nesfârşit care curge pe sub istoria oficială, a discursurilor şi a cărţilor de specialitate. Cu vreo cinzeci de ani înaintea lui Dragoş, se plimbase prin Parcul Copouluitatăl său, Gheorghe Blănaru. Pe atunci, fiinţa încă România Mare, iar Prutul nu era o graniţă păzită de soldaţi şi câini, ci un râu interior. Pe atunci, Gheorghe era un băieţel de patru anişori cu probleme de vedere şi mama sa, Maria Blănaru din satul Limbenii Vechi, îl adusese la Iaşi pentru un consult medical. I se născuse copilul cu o pieliţă pe ochiul drept. Cum să-l lase aşa, tocmai pe mezinul ei, al şaptelea copil al unei căsnicii care nu a dat pe dinafară de fericire? Soţul acelei mame grijulii era învăţător în Limbenii Vechi şi aparţinea unei familii înstărite, proprietară de pământ şi acareturi multe. Blănarii erau un neam bogat. Învăţătorul nu reuşise să se căsătorească la timp. Începuse să se cam treacă şi atunci tatăl său a preluat iniţiativa. I-a căutat o fată. A găsit-o într-un sat din apropiere, în neamul lui Bleandură. „Blănaru era bogat, dar urât, fata era frumoasă, dar săracă. S-au completat! Ai ei au cam ezitat, că nu au avere, dar Blănarii au insitat: nu-i nimic, avere avem noi!” Aşa povesteşte Dragoş că s-a întâmplat, aşa o fi auzit şi el de la cei mari, mai demult. Fata frumoasă, înaltă, dreaptă, mândră, ce să facă? I-a ascultat pe părinţi şi s-a dus după învăţătorul din Limbenii Vechi. Îl iubea? Ce însemna pe atunci dragostea, când căsniciile se hotărau de către părinţi la un pahar cu vin? Cine ştie ce era în sufletul acelei fetişcane? Oricum, s-a supus. I-a născut învăţătorului şapte copii. Şi-a făcut datoria. Dar faţă de soţul ei, cu vremea, a devenit necruţătoare.Îl necăjea mai ales pe seama unei întâmplări din armata ţaristă pe care bărbatul făcuse imprudenţa să o povestească după ce fusese lăsat la vatră. Spunea că atunci când a tras prima oară cu puşca, de frică a făcut în pantaloni. Atât i-a trebuit femeii să audă! De câte ori o supăra, ea riposta strigând: „bărbat e ăsta?”
În Limbenii Vechi, se stabilise un funcţionar din Iaşi, cu nume balcanic, probabil aromân: Gulimas. Era trimis în Basarabia de statul român, ca mulţi alţi funcţionari din perioada interbelică. Gulimas era singur, fără familie. Bărbat încă tânăr, cu salariu, se spune că ar fi avut o idilă cu soţia învăţătorului Blănaru. Aşa vorbea lumea, aşa îmi spune şi Dragoş că ar fi aflat. Din dragostea aia a lor, ascunsă, ar fi venit pe lume un copilaş, căruia mama i-a pus numele Gheorghe. Se născuse cu ochiul drept acoperit de o pieliţă, o pleoapă sudată. Femeia şi-a adus aminte că în urmă cu două luni, într-o noapte, visase un căţeluş orb. Gulimas ar fi căzut victimă răzbunării învăţătorului. Acesta ar fi plătit nişte haidamaci, care l-au atras într-o pivniţă, la un pahar cu vin, şi acolo l-ar fi bătut până i-au muiat oasele, că nu a mai fost bun de nimic. Ba chiar ar fi plecat înapoi la Iaşi. Femeia l-a vizitat de câteva ori ca să-l îngrijească. Soţul Mariei, nefericitul Nicolae Blănaru, a murit în 1940, dar nu pe front, ci acasă, răpus de boală. Nu a mai apucat urgiile care au venit după aceea: foametea, deportările în Siberia, sovietismul. Le-au cunoscut îndeajuns urmaşii lui.
Pierdut în Bucovina
L-am întâlnit chiar la Iaşi pe Gheorghe Blănaru. A părăsit Chişinăul şi s-a stabilit aici, unde a găsit medici buni care să-i îngrijească neajunsurile bătrâneţii. Locuieşte exact în oraşul unde venise cu mama lui, în copilărie, ca să scape de pieliţa care îi acoperea ochiul din naştere. Nu s-au mai întors niciodată la doctorii aceia ca să-l opereze aşa cum promiseseră, fiindcă, între timp, sovieticii au răpit Basarabia şi au transformat Prutul în frontieră de stat. Mai târziu, mama şi mezinul ei s-au dus la Bălţi, oraş reşedinţă de raion, la nişte medici sovietici. Nişte genii în medicina oculară. Atât de geniali că, în loc să-i îndepărteze membrana de pe ochi, i-au afectat copilului tot ochiul. Iremediabil! A fost nevoie de un ochi artificial lucrat la Moscova. Mama lui Gheorghe şi-a mai adus aminte încă o dată că visase cândva un căţeluş orb.
În 46-47, o foamete cumplită a lovit Basarabia. Oamenii măcinau scoarţă de tei ca să facă mămăligă. Trimişii Comsomolului, cu o zdreanţă roşie legată la gât, dădeau buzna prin podurile gospodarilor şi măturau ultima boabă de porumb. Dârza femeie a îndesat în nişte saci câteva covoare şi lăicere ţesute în casă, l-a luat pe prâslea cu ea, iar copiilor mai mari le-a lăsat casa în grijă până la întoarcerea ei. Au apucat-o pe drumul Bucovinei, pe ogoarele căreia se mai făcuse ceva recoltă şi prin hambarele sătenilor se mai găseau ceva bucate. S-au oprit într-un sat numit Hatnii, la o bătrânică poloneză după numele ei, Jupanska, dar care vorbea curat româneşte. Au rămas peste iarnă la Jupanska, ajutând-o la treburi, dar lucrând şi prin sat, nu pentru bani, ci pentru grâu şi porumb. „În primăvară, cu vreo câţiva saci plini, ajutată de un unchi de-al meu care toată iarna meşterise sănii pentru bucovineni, mama mea a plecat înapoi în Limbenii Vechi, unde o aşteptau fratele Serafim, că ceilalţi doi erau pe front, şi cele trei surori, care numai ele ştiau cum supravieţuiseră. Dar de acum, aveau bucate. Pe mine m-a lăsat la Jupanska, să o ajut la treburi şi aşa să îmi câştig şi eu mâncarea de zi cu zi. Bătrâna m-a trimis o dată să urc în pod şi să-i aduc un coş cu nuci. Podul casei era plin cu tot felul de lucruri şi bunătăţi, nuci, gutui, mere, ţesături, toate de-a valma. Într-un colţ am văzut un teanc de cărţi. Eu învăţasem trei ani la şcoala românească din sat şi ştiam să citesc. Le-am frunzărit cu nesaţ. Erau Poveştile lui Creangă, Poeziile lui Eminescu şi, îmi amintesc, şi Balada lui Gruia Novac. Eram într-al noulea cer. Aveam cărţi, aveam ce citi seara, după ce terminam treburile.” S-a întâmplat că după un timp, bătrâna Jupanska s-a dus la cele veşnice. Au venit neamurile ei şi au îngropat-o, şi-au împărţit bunurile mai de preţ, iar Gheorghe s-a văzut nevoit să plece şi să rătăcească de unul singur prin satele Bucovinei, bătând din poartă în poartă în căutare de lucru. Mai mult de milă putea fi angajat, fiindcă altfel, nu era decât un copil de 12 ani, neîngrijit şi firav. Într-o zi a strigat la o poartă din satul Cupca, situat nu departe de oraşul Storojineţ. A avut noroc. Gospodina o ştia pe răposata Jupanska. A fost înduioşată de soarta copilului din Basarabia şi l-a angajat să aibă grijă de Rujana, o vacă mare, din laptele căreia se hrănea toată familia. Femeia avea doi feciori cojocari, care l-au primit şi ei bine pe Gheorghe, copilul rătăcitor.
Prin vară, Maria Blănaru s-a întors în Bucovina, la Hatnii, unde îşi lăsase copilul, dar a găsit o casă încuiată, pustie, cu stâlpii pridvorului găuriţi de cariu. Copilul ei nicăieri, Jupanska de negăsit. „O murit bătrâna, iar băietul şi-o pus o traistă pe umăr şi nimeni nu ştie încotro s-o dus” i-a strigat o vecină de peste gard. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet. Unde să îşi caute ea copilul? Cine ar fi putut să ştie de soarta unui copil singur, pornit prin străini, în căutarea unui adăpost şi a unei bucăţi de pâine? Maria nu era femeia care să stea în marginea drumului şi să jelească. A căutat prin toate satele din jurul Storojineţului, rugându-se să-l găsească în viaţă. Erau timpuri grele, haotice, ca după război, ca atunci când se schimbă lumile şi vechile obiceiuri se surpă şi altele noi, necunoscute, se rostogolesc peste viaţa omului, fără să îl întrebe dacă e de acord să le primească. Dar Maria rătăcea încrezătoare şi întreba pe oricine întâlnea în drum, dacă nu l-a văzut cumva pe băietul ei din Basarabia. Nimeni nu ştia să-i spună. Umbla şi prin păduri, peste câmpuri, căutându-l pe Jenel al ei, că aşa îl alinta.Era obişnuită cu drumurile lungi, de sute de kilometri. În vremurile bune dinainte de război, ajunsese chiar la Bucureşti, mergând pe jos, din sat în sat. Aşa s-a dus, aşa s-a întors, fără tren, fără căruţă. Numai pe picioarele ei.
„Stam întins în iarbă şi citeam dintr-o carte pe care o luasem cu mine,mai demult, din podul Jupanskăi. Era spre asfinţit. Rujana rumega liniştită. Totul zăcea cuprins de o pace luminoasă. Dintr-odată am auzit un fâşâit prin pădure. M-am gândit că ar putea fi vreo sălbăticiune rătăcită prin apropierea satului. M-am ridicat în picioare şi atunci am văzut-o pe mama, pe mama mea, ieşind din pădure. M-a văzut şi ea pe mine. Ne-am îmbrăţişat şi am izbucnit în plâns amândoi.”
Gheorghe Blănaru se opreşte din povestit. E şi acum puternic emoţionat, ca şi cum ar retrăi cu toate fibrele sufletului său regăsirea aceea. S-au dus imediat la gazda lui din Cupca. Seara au venit şi băieţii de la atelierul de cojocărie din Storojineţ. Cei mari au hotărât ca Gheorghe să rămână în sat şi să înveţe meşteşugul cojocăriei, care i-ar fi asigurat un viitor fără griji în bogata Bucovină. Copilul nu s-a opus, dar ucenicea fără tragere de inimă. Abia aştepta să vină seara şi, în pat, la lumina unei lămpi, să mai citească vreo poveste. Gheorghe voia la şcoală, nu în atelierul de cojocărie! Într-o zi le-a spus băieţilor: „Vreau acasă, vreau să învăţ carte!” Cojocarii i-au dat bani, un rând de haine şi ceva mâncare de drum, apoi l-au condus la gară. Aventura prin Bucovina luase sfârşit.
(Va continua)
Autor: Dumitru Bădiţa
