(Citiţi prima parte a reportajului accesând acest link)
Fratele Dumitru
Unul dintre fraţii mai mari ai lui Gheorghe Blănaru a fost luat la război. Mai întâi de armata română, apoi, după 23 august, de armata sovietică. I-au pus ruşii o armă în mână şi „tot înainte, până la victoria finală!” A fost unul dintre soldaţii Armatei Roşii ajunşi lângă zidurile Berlinului. A văzut steagul roşu fâlfâind pe acoperişul Reichstagului şi a ştiut că, gata, războiul s-a terminat! La întoarcere, au fost urcaţi în tren, pentru a fi repatriaţi. Trenul a traversat Ungaria şi a intrat în România. Era o noapte groasă, de tăciune. Soldaţii moţăiau, cu gândul la cei de acasă pe care sperau că îi vor revedea în curând. Dumitru nu dormea. Se gândea şi el la ai lui, la fraţi, la mama lui, Maria, dar se mai gândea şi că Basarabia încetase să mai fie o provincie românească. Fusese transformată de curând, prin ordinul lui Stalin, în republică sovietică. Veniseră comuniştii la putere, iar el era odrasla unui neam înstărit. Se ducea într-un loc de unde dispăruse libertatea. În noaptea aceea, când trenul tăia şuierând întunericul pustei, Dumitru a hotărât să nu se mai întoarcă. S-a ridicat uşor, a trecut pâş-pâş pe lângă soldatul de gardă care căzuse şi el într-un somn greu şi a deschis cu iuţeală uşa vagonului. A sărit în beznă şi a zăcut întins la pământ până când trenul s-a îndepărtat şi nu l-a mai auzit deloc. Spre dimineaţă s-a apropiat de un sat. Le-a spus oamenilor că a dezertat din trenul cu soldaţi sovietici şi nu mai vrea să se întoarcă în Basarabia. Era undeva pe lângă Jimbolia, în Comloşul Mare. I-au dat haine, l-au dus la primărie şi i-au făcut acte. Gata, adio cetăţenie sovietică, adio viaţă în URSS. Rămăsese tot într-o ţară comunistă, controlată de Moscova, dar se numea totuşi România.
Ani de zile, Blănarii nu au ştiut nimic de soarta lui Dumitru. Îl credeau mort. Până într-o zi, când primesc pe căi tainice o scrisoare din partea lui. Le dezvăluise că e în Banatul românesc şi că va face toate demersurile legale ca să-i poată vizita. A reuşit abia în 1957, după moartea lui Stalin, când viaţa popoarelor din lagărul sovietic s-a mai îndulcit cu o fărâmă de libertate. Dumitru le-a povestit cum a sărit din tren şi cum a evitat să le trimită scrisoare prin poştă, ca să nu afle autorităţile sovetice că el e dezertor. Cu siguranţă, ar fi avut de îndurat represalii toată familia.
În 1977, a reuşit şi Gheorghe Blănaru să-l viziteze pe Dumitru, în apartamentul lui din Timişoara, unde se mutase între timp. „Când m-am dus la paşapoarte în Chişinău şi i-am spus ofiţerului că vreau să merg în România să îmi vizitez fratele, mi-a arătat cu degetul spre răsărit şi mi-a spus: „Fraţii tăi sunt la Moscova, nu în România.” „La Timişoara am un frate de sânge, nu unul făcut de istorie!” „Dar fraţii făcuţi de istorie sunt mai scumpi decât cei de sânge!” „Daţi-mi voie să nu fiu de acord” i-am spus. Sigur, s-a enervat, dar mi-a pus ştampila şi aşa am reuşit să vin în România să îmi vizitez fratele. La vamă m-au trecut lacrimile când am auzit vorbă românească. Am citit toate indicatoarele localităţilor, fiindcă erau scrise în grafie latină. Noi eram sub imperiul grafiei chirilice.” Multe lacrimi de bucurie au mai curs şi în apartamentul acela din Timişoara. Fraţii se revedeau după douăzeci de ani. Margareta, soţia lui Dumitru, a turnat o mămăligă mare şi în aburul ei s-au pus pe povestit, l-au pomenit şi pe fratele lor Ilie, care avusese nenorocul să moară în război, într-un incendiu pe lângă Budapesta. Au vorbit şi despre surorile lor, Liuba, Cleopatra şi Elisabeta, care făcuseră şcoli şi îşi găsiseră un rost pe la Chişinău. Multe şi-au spus fraţii, dar a venit şi vremea să se despartă. Gheorghe s-a întors,după câteva zile , în Basarabia. Dumitru trăieşte în prezent în California, în Sacramento, în casa uneia dintre cele două fiice ale sale. A împlinit anul acesta 91 de ani.
Amintirea bunicii
Am ieşit cu Dragoş Blănaru la o plimbare pe faleza Dunării, la Brăila, împreună cu soţia lui şi cu cei doi băieţei, abia veniţi de la şcoală. Se opresc din vânturat frunzele îngălbenite ale unui arţar şi privesc fascinaţi un vapor mare care împinge pe fluviu în sus un şir de barje. Unda valurilor se izbeşte plescăind de bărcile legate de mal şi le provoacă un uşor tangaj. Un pescăruş ţipă în zbor peste luciul Dunării. „Ai cunoscut-o pe bunica ta, pe Maria Blănaru?” „Da, am mai prins-o în viaţă. Am stat câteva veri la ea, în vacanţă. Pote nu o să îţi vină să crezi, dar mă duceam acolo cu avionul. Erau nişte avioane mici, de 25 de persoane, care zburau de la Chişnău la Bălţi sau la Glodeni. Nu aveau nevoie de cine ştie ce aeroport. Era de ajunsun teren mai mare acoperit cu iarbă. Călătorea toată lumea cu ele. Ţin minte că o dată a venit o femeie cu o capră pe care voia să o vândă la un târg. Au refuzat-o, dar alţii cărau găini în bagaje.”
Despre bunica lui, neînfricata femeie Maria Blănaru, îşi aminteşte că era foarte zglobie, fără astâmpăr, şi avea mult umor. Primea o pensie de vreo 20 de ruble. Ţesea covoare, preşuri ca să mai câştige un ban, chiar dacă o ajunseseră bătrâneţile. Avea optzeci de ani împliniţi. În timp ce lucra, îl punea pe Dragoş să-i citească din Robinson Crusoe. Era născută în 1890, pe vremea ţarilor. Văzuse cum se schimbaseră lumile una după alta. Chiar dacă focul evenimentelor ardea departe de satul ei, schimbările ajungeau până în pragul casei. Pleca o armată, venea alta. Când au intrat ruşii în sat, Maria şi-a luat fetele şi le-a mânzgălit faţa cu cărbune, le-a pus pe cap năframe negre, le-a îmbrăcat în haine ponosite. Arătau mai bătrâne decât ea, dar ăsta era şi scopul, să nu cumva să atragă atenţia soldaţilor ruşi. Apoi s-a instalat sovietismul pentru multă vreme. Funcţionarii români au fugit, jandarmii români s-au retras, alfabetul latin a fost interzis şi înlocuit cu cel chirilic. România dispăruse din lumea reală a Basarabiei. Mai exista numai în aminitiri. În satul lor, trăia o văduvă de război, baba Ioana Bandalac. Bărbatul ei murise pe front, la Cotul Donului, ca soldat al armatei române. Mintea ei slăbise din cauza suferinţelor şi ajunsese să fie considerată aşa, mai într-o ureche. Orice afla nou, ieşea în grabă pe uliţele satului şi transmitea ştirea cu vocea tare. Obişnuia să se trezească dimineaţa la 5 şi să se ducă la casa Blănarilor. Îi trezea şi pe ei: „Oameni buni, treziţi-vă, că vin românii! Se întorc românii! Pleacă ruşii!” Maria o băga în casă, să nu o audă cineva. Risca să fie luată şi închisă în vreun ospiciu, pe când nebunia ei era inofensivă. Nu putea nicicum schimba cursul istoriei.
Ceasuri tihnite
Serile, în apartamentul lor din Iaşi, Gheorghe Blănaru şi soţia sa, Elisaveta, obişnuiesc să ia câte o carte şi să îşi citească unul altuia. Gheorghe a publicat câteva volume de poezie. Şi-a văzut visul cu ochii. Copilul pe care încercaseră în zadar să-l facă, la Cupca, cojocar, a ajuns să termine o facultate la Chişinău, a scris pe la reviste, a coborât şi în minele din Dombas, ca reporter. Apoi, ani de zile a trăit printre scriitori, ca angajat al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească. Misiunea lui era să-i ducă pe autori prin raioane, la întâlniri cu ţăranii de la colhoz sau cu muncitorii din fabrici. „Membru de partid nu am fost. Vă spun cu toată răspunderea. Încercau să mă bage în partid, dar le răpsundeam că nu mă simt încă pregătit pentru un pas atât de important, că nu sunt încă demn de o aşa onoare. Mă lăsau în pace. Organele de securitate nu mi-au cerut să fiu informator. Nu am fost pus în nicio situaţie în care să refuz sau să accept colaborarea cu serviciile secrete. Au fost alţii cărora într-adevăr li s-a cerut să colaboreze. Unii au acceptat, alţii au refuzat. Ce dacă trăiam într-o republică sovietică şi KGBul era atotsăpânitor!?” Clinciuri cu autorităţile sovietice au avut, în schimb, numai fiindcă au refuzat să pună copiilor nume ruseşti. Când s-a născut fetiţa, au vrut să-i pună numele Gloria, după un personaj dintr-o povestire a lui Alberto Moravia. Funcţionara de la primărie a sărit ca arsă! „Ce e Gloria? De ce nu Tatiana? De ce nu Ludmila?” I-au explicat să Gloria se traduce în ruseşte prin „slava”. „Dar Slava e nume de băiat, de la Stanislav!” „În limba română, Slava se traduce prin Gloria şi e nume de fată!” Poate nu ar fi reuşit să o convingă pe funcţionara îndărătnică, dacă Gheorghe nu ar fi avut prezenţa de spirit să declame un vers din literatura proletcultistă: „Slava comunisticeskoi partii Sovietskogo Soiuza”, adică „Glorie partidului comunist al Uniunii Sovietice!” Femeia a lăsat capul în jos şi imediat a semnat certificatul fetiţei. La înscrierea lui Dragoş, acelaşi refuz! „Ce e Dragoş? De ce nu Oleg? De ce nu Boris?” Aici s-a impus Elisaveta Blănaru. Cu o tenacitate moştenită probabil de la un strămoş rus din regiunea Tamboz, nu a plecat din primărie până nu a convins-o pe funcţionară. Ba încă, a pus Elisaveta mâna pe stilou şi a scris lent, şi apăsat, „Dragoş”, un nume rar în Basarabia acelor vremuri. Gloria e singura din familie care a rămas la Chişinău. A sunat că mâine va trimite un pachet pe unul dintre microbuzele care ajung la Iaşi. În poveştile basarabenilor, pe lângă toate dramele şi peripeţiile lor, se insinuează deseori un şir lung de pachete trimise de cei dragi.
Autor: Dumitru Bădiţa
