Nu pot să percep ziua de astăzi ca o sărbătoare, având în vedere starea de divizare a poporului din care fac parte. Pentru mine, ea este o zi a memoriei istorice, a amintirii că România aşa cum o cunoaştem astăzi a pornit de la Chişinău în 1918.
Se aude peste Prut?
Da, da. Mai citiţi încă o dată.
Ţara noastră (a voastră şi a noastră) aşa cum o cunoaşteţi şi o cunoaştem, a pornit de aici, din oraşul în care mă aflu acum. Pe 27 martie 1918.
Ştiţi ce e cel mai trist? Pentru mine, că poate pentru altcineva e prilej de bucurie.
Starea de divizare a poporului din care fac parte nu este percepută ca atare decât de o minoritate a celor peste 25 de milioane.
Deocamdată.
Majoritatea celor care tot plutiţi pe „întinderile de necuprins ale patriei” nici nu vă daţi seama, nu vă puneţi problema, între două shaorma şi o bere sau o coca-cola, că aveţi o ţară în care trăiţi, şi pe care o tot terfeliţi zilnic cu vorbe de genul: „Ce frumoasă-i România. Păcat că-i locuită.”
Şi că ţara asta s-a făurit prin eforturile umane a milioane de ţărani, săteni, orăşeni, morţi sau răniţi pe fronturile din Marele Război din 1914-1919. Şi că ea s-a făcut prin eforturile politice a zeci de fruntaşi moldoveni de la Chişinău şi din toată Basarabia care în condiţiile ocupării a trei pătrimi din România Mică s-au apropiat de România, au mers la Iaşi, au susţinut moral Tronul, Guvernul şi Armata aflate într-o confruntare inegală cu forţele aliate austro-ungare şi germane, au ridicat din cenuşă România şi, prin actul unirii dintre Republica Democratică Moldovenească şi mama ei, România, de la 27 martie 1918, au făcut România să stea drept pe picioarele ei, înainte să fie Mare.
Şi nu vă daţi seama, atunci când în capetele voastre singură data de 1 Decembrie are căderea să se numească Zi Naţională, Zi a Unirii, că Ardelenii au fost ultimii care s-au unit cu Ţara.
Că noi, Basarabenii, aşa cum am fost, v-am ridicat din genunchi şi împreună am făcut Statul Naţional Unitar Român, după cum spune şi astăzi articolul 1 al Constituţiei României.
Ştiaţi că Unirea de la 27 martie 1918 s-a făcut cu condiţiile realizării reformei agrare şi a introducerii votului universal, egal, direct şi secret? Şi că de roadele negocierilor dintre guvernul român de la Iaşi şi guvernul român de la Chişinău a beneficiat apoi, pe parcursul anilor 20, întreaga naţiune română, căreia i s-au acordat: 1. Mai multe capabilităţi de a se autoîntreţine (funciar); 2. O infinit mai mare posibilitate de a contribui la afacerile publice şi de a-şi exprima opiniile în mod democratic (vot direct);
Ca să nu mai zic că în Sfatul Ţării (Parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti, de la Chişinău) erau deputaţi femei, într-o perioadă în care în România nici nu se punea în discuţie la modul serios acordarea dreptului de a vota, de a alege şi de a fi alese, femeilor. Ca să nu mai zic că includerea fruntaşilor vieţii politice basarabene în viaţa politică a ţării unite a dat întregii Românii un suflu democratic, după cum menţiona un ziar al vremii, de la Iaşi.
Data viitoare când vă mai gândiţi la ţara voastră, dragi români, să ţineţi minte că ea există aşa cum e azi datorită provinciei pierdute, a celei care nu se mai regăseşte azi în cuprinsul patriei.
Datorită Moldovei dintre Prut şi Nistru (Basarabia).
Voi sărbători Unirea din 27 martie 1918 doar după ce vom realiza reunificarea naţională încă o dată. Până atunci, este o zi a memoriei.
Şi, cel puţin pentru mine personal, o zi a comuniunii peste secolul XX cu părinţii fondatori ai Statului Naţional Unitar Român.
Şi un îndemn la luptă pentru restaurarea acestuia la est de Prut.
Sursa: Pagina de Facebook a lui Dan Nicu
