Una dintre condițiile fundamentale ale autorității este legitimitatea sa, ne spune Max Weber. Astfel că luptele, conflictele și schimbarea ordinii pot fi explicate prin prisma pluralismului de legitimitate. Există anumite interdependențe între putere și personalitatea politică. Este ceea ce Roger-Gérard Schwartzenberg numea „imaginea puterii” unde „omul politic încearcă din ce în ce mai mult să-și impună o imagine proprie care să capteze și să fixeze atenția publicului”[1]. Dacă în trecutul sovietic al Moldovei politica însemna ideologia comunistă, astăzi aceasta înseamnă personaje, care-și aleg o funcție și își iau un rol joacă uneori mai prost sau mai bine. Spectacolul a devenit regizat în mare parte de mass-media după anumite tipare, și fără să vrea, îi învestește cu o anumită charismă pe politiceni. Charisma este generată de modul în care circulă informația influențând imaginea liderului. Oricum, liderul, fiind conducătorul instituțional al unui grup politic, se află în competiție cu alți lideri pentru a obține din partea cetățenilor o anumită doză de legitimitate. Cea mai ușoară cale spre atingerea acestui obiectiv este proiectarea unei imagini menite să-i asigure credibilitatea.
Îmi propun ca în următoarele rânduri să analizez apariția actualilor lideri pe arena politică moldovenească începând cu anul 2001.
De la „tatăl nostru” la „tătuca”
Cazul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) poate fi analizat prin intermediul exponentului său, Vladimir Voronin, actualul prim-secretar al formaţiunii. Anul de grație al grupării politice a fost 2001, când PCRM reușește să obțină 71 de mandate în Parlament. Mulți analiști politici sunt tentați să explice acest succes al partidului DOAR prin prisma contextului socio-economic al țării. Totuși, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par la prima vedere. Desigur că anii ’90 au reprezentat pentru Rep. Moldova poate cea mai deficilă perioadă din istoria sa post-sovietică, când criza economică resimţită de Federația Rusă în 1998 a prăbușit practic exporturile moldovenești dependente încă de spațiul CSI. Revenirea comuniștilor a fost primită cu entuziasm de nostalgicii fostei URSS. Potrivit rezultatelor sondajului realizat de Institutul de Tehnologii Sociale în acea perioadă, pe baza unui eșantion de 1340 de persoane din 62 de localități, în clasamentul politicienilor care ar putea pretinde funcția de Președinte al R. Moldova pe primul loc se afla Vladimir Voronin cu 46,3%. Deși, conform unui alt sondaj de opinie realizat de Grupul independent de Analize și Investigații Sociologice, la capitolul simpatii electorale comuniștii nu prea excelau: 23,7%, dar reprezenta cel mai mare scor comparativ cu alte partide. Trebuie să precizez un aspect foarte important: 12% din cei chestionați nu știau cu cine să voteze, iar 28% au declarat că nu vor participa la vot. Strategia pe care au mers comuniștii s-a bazat pe accentuarea componentei sociale a mesajului politic, respectiv în discursul său Voronin a fost axat pe mesajul justițiar, accentuând „jaful” și distrugerea economică a țării de către „democrați” mergând treptat spre o arie emoțională. Aceasta în contextul în care la întrebarea „care credeți că sunt cauzele sărăciei din societatea noastră?” 64% din respondenți au indicat fenomenul corupției! Miza comuniștilor a constituit efectiv electoratul indecis, iată de ce a fost demarată o serie întreagă de atacuri la adresa Comisiei Electorale Centrale pentru a promova imaginea victimei. Voronin a intuit că pentru a obține voturile minorității rusofone trebuie să aducă în discuție integrarea țării în CSI, prin respingerea Uniunii Europene, și aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. Se poate spune astfel că „nu devii om politic în orice țară și în orice moment, ci în funcție de situația și instituțiile cu care intri în relație”[2]
În istorie, dezastrele, războaiele sau crizele naționale au provocat adesea această întoarcere spre trecut. Sfârșitul anilor ’90 nu a oferit decât angoase cetățenilor moldoveni, iată de ce s-au întors către aceia care au evocat pe moment un trecut glorios, o bunăstare. Un popor care s-a simțit pierdut, orfan, s-a întors către „tatăl protector”, singurul în măsură să-i ofere siguranță. Acesta este triumful bătrânului: în 2001 Voronin avea 59 de ani și 9 luni, supraviețuitorul dinozaurian al Vârstei de Aur, lui i-a revenit rolul de a reconstrui acea perioadă a „pâinii de 16 copeici și a salamului de o rublă”. Imaginea paternă a fost utilizată și de Stalin, preluând rolul de „tătuc al popoarelor”, de Brejnev, care s-a stins din viață la șaptezeci de ani, sau Mao. În primul rând „tatăl” este bărbatul cu experiență, acela care cunoaște o mulțime de lucruri fiind avizat și instruit cum să lupte cu „corupția”. Născut în satul Corjova, astăzi regiunea separatistă, acesta ar fi putut ajunge la un consens în legătură cu diferendumul transnistrian, fiindcă e „de-al locului”. A doua trăsătură a paternității este „înțelepciunea”, competența de a lupta cu sistenul nafiot de rackeți ce s-a instaurat în țară, deoarece a fost ministru al afacerilor de interne al R.S.S.M în grad de general-maior. În fine, pe lângă „competența” și „experiența” sa, tatăl este un bărbat autoritar. Voronin se menține în acest registru conducând cu mână forte partidul și exercitând puterea prin ceea ce studiile sovietologice numeau „verticala puterii” – „adică o modalitate de control politic asupra administrației și statului exercitată în general prin emanarea deciziilor de la cabinetul șefului partidului”[3]. În situații de criză, tatăl Vladimir nu a ratat ocazia să folosească un vocabular energic, în care repeta obsesiv prima persoană la plural (apelând evident la feuda sa PCRM): „astăzi guvernul o să introducă regimul de vize între Rep. Moldova și România, și o să plătească tot așa cum plătim noi românilor pentru viză. Terminăm noi cu jocul acesta. Astăzi ambasadorul României va fi anunțat persona non-grata”[4]; sau folosind prima persoană la singular: „voi nu uitați că încă sunt președinte în exercițiu atunci când îmi puneți astfel de întrebări”[5]. În orice caz, apariția lui Voronin la televizor în 2001 a reușit să definească imaginea personajului liniștitor al unui „bun tată de familie”. Mai mult decât atât, vocabularul pitoresc al graiului moldovenesc, încărcat cu regionalisme și rusisme, a fost un alt atuu în crearea tipului de „moldovan din talpă”, simplu, care nu se chinuie să vorbească „cultural”, ci pe ințelesul tuturor. Tovarășul Voronin se potrivește de minune imaginii de vechi politruk cu părul alb, adevărat „fiu al Moldovei”, cneaz. Stilul său de mână forte a fost inspirat mai degrabă din metodele sovietice decât specifice unei țări democratice (așa cum pretindea Constituția), dar Voronin a ajuns să fie perceput ca fiind liderul unui partid ce a scos țara din criză și a instaurat ordinea. Totuși, odată cu timpul, și imaginea tatălui se transformă treptat într-o imagine a neputinței, deoarece „tatăl politic protector” sfârșește deseori prin a genera „revolta împotriva tatălui”[6]. Voronin a cunoscut această rebeliunea deoarece cu cât poza în tatăl de neînlocuit, cu atât își menținea poporul în faza de copilărie – urmează revolta din 7 aprilie 2009, când tineretul și-a afirmat condiția de adult, a fost o adevărată eliminare a propriului Oedip. Pe scurt, în acest context de transformări democratice prin care trece Rep. Moldova tatăl nu mai are competența necesară să se impună, iar imaginea sa se estompează pe zi ce trece, devenind un bunic, moșul și strămoșul neputincios. Acum vin alți lideri să-i preia locul, liderii eroi, liderii cu șarm.
Non-femeia politică cu mitralieră
Schwartzenberg amintește de faptul că semnificația „non” care indică absența are două motive.[7] În tradiția politică moldovenească femeia aflată în fruntea statului sau a guvernului, ori la conducerea unui minister sau a unui partid, este un fenomen extrem de rar, dar nu interzis. În al doilea rând multe dintre liderii-femei încearcă tot timpul să se încadreze la normele masculine, aliniindu-se la un sistem de „valori” virile, în loc să meargă pe calea unor contravalori.
Fostul prim-ministru Zinaida Greceanîi se încadrează perfect în tiparul acestui tip de lider. Infiltrată în clubul masculin al PCRM, evident cu sprijinul tacit a „tatălui”, aceasta a încercat să pastișeze rolul masculin al autorității, exagerând în declarațiile sale pivind protestele de la 7 aprilie 2009:„organizatorii celei mai mari crime din istoria Rep. Moldova planifică pentru mâine și duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta și alte edificiiale ale statului de data aceasta, dacă acest lucru va fi admis de noi toți, jertfele umane vor fi greu de evitat. Poliția va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea constituționalității Rep. Moldova, inclusiv armele”[8]. Jucând rolul duplicitar, pe de o parte al „mamei protectoare”, iar pe de alta cea a „femeii de fier”, mai degrabă pare a fi o travestită politică, încercând cu greu să capete aptitudini masculine. Momentan una dintre condițiile accederii la putere a femeilor este reproducerea stereotipurilor masculine, fiindcă în societatea patriarhală femeii i se cere să aibă calități excepționale. Bipolaritatea model patern/model matern îi poate asigura acesteia menținerea pe treapta politică, există amintirea grijilor materne, dar și a mustrărilor. Este ceea ce Gérard Mendel numea „Mama arhaică”: „sursa tuturor harurilor („societatea de consum”), dar și a tuturor relelor (Mama „crudă”, Medeea devorându-și copiii)…Mama poate deci mutila, castra, ucide. Știm că Supraeul matern arhaic este mult mai neliniștitor (teama de anihilare) decât Supraeul patern (teama de mutilare)”[9]. Autoritatea maternă întotdeauna se transformă într-o autoritate dominatoare și represivă, iar consecințele pe termen scurt ale deciziilor unui astfel de lider te pot surprinde. De aceea poate nu avem de ce să ne mirăm de „Zinka Karabinka”…
Liderul care te fascinează cu „accentul dâmbovițean”
Iată că veniră vremea liderilor cu șarm prin aducerea în Partidul Democrat din Moldova (PDM) a lui Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului din partea PCRM, actualul Președinte interimar al Rep. Moldova. Fiind mai degrabă un tehnocrat, și nu un comunist convins, în câteva rânduri, Lupu și-a permis să nu fie de acord cu Voronin, ceea ce îl încadrează automat în aripa reformatoare a PCRM prin intenția sa de a reorganiza partidul pe principii noi. Marian Lupu nu era destul de docil, deci „scolzkii”, fiind o persoană inteligentă, colecționară de diplome în Rusia și în Occident, destul de ambițioasă și greu controlabilă de tandemul Voronin-Tkaciuc.[10] De aici vine și decizia partidului de a o nominaliza pe Zinaida Greceanîi la funcția supremă de stat, funcție râvnită și de „șarmantul” Marian Lupu. În final acesta pleacă din PCRM motivând: „Mă întreb: oare această dezbinare, etichetare cu comuniști și liberali, ai noștri și ai lor, este interesul național? […]Pe când interesul național și reala consolidare a statalității au solicitat schimbări fundamentale, schimbări socio-economice, schimbări în sistemul judecătoresc, a instituțiilor de forță în asigurarea reală a respectării drepturilor omului”[11]. În campania electorală din 2009 PDM a adăugat siglei și sintagma „M.LUPU”. Imaginea și încrederea de care se bucura M. LUPU în rândurile populației au fost principalele „arme” ale partidului pentru accederea în Parlament. Liderii cu șarm au întotdeauna tendința „să uimească, să captiveze, să placă”[12]. Acesta a știut să perceapă politica precum o artă a seducției. Imaginea lui M. LUPU se bazează mai întâi de toate pe tinerețea sa relativă de 44 de ani. Pe de altă parte, știe să se concentreze asupra stilului „la patru ace”, așa cum spunea Giscard d’Estaing: „Stilul este estetica acțiunii”, sau cum amintește „tatăl renegat” Voronin: „Lupu pe aceste panouri face publicitate la rame pentru ochelari, iar voi credeți că el cheamă la ceva”. Stilul atinge și registrul vocabularului cu un „accent dâmbovițean”, ceea ce-i oferă o alură de superioritate – „distincția”, „clasa” pentru o posibilă valorizare. Ceea ce nu prea reușește M.LUPU este proiectarea imaginii de simplitate pentru ca identificarea să fie posibilă. Deci, imaginea sa de marcă ar reprezenta o suprapunere a două imagini opuse: „liderul distant” și „cel apropiat”. La capitolul „simplitate” M.LUPU mai are de lucrat…până nu e prea târziu.
În vederea continuării tipologizării liderilor politici din Rep. Moldova (de data aceasta liberali) voi reveni în curând cu un al doilea articol.
Autor: Nicu Țîbrigan
[1] Roger-Gérard Schwartzenberg, Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică, (trad.) Anca Pisică, Ed. Scripta, București, 1995, p. 9.
[2] Madeleine Gravitz și Jean Lecca (eds.), Traité de science politique, vol. III, L’action politique, PUF, Paris, 1985, p. 35 apud Virgil Măgureanu, Sociologie politică, RAO International Publishing Company, București, 2006, p. 268.
[3] Cristian Ghinea, Sergiu Panainte, Sistemul politic din Republica Moldova și evoluția lui, in Sergiu Panainte (coord.), Moldova. La răscruce, Fundația Soros România, 2009, p. 11.
[4] Declarațiile lui Vladimir Voronin privind protestele de la 7 aprilie 2009. Realitatea TV, (http://www.youtube.com/watch?v=F7_yLYVAq8k).
[5] Voronin: Lupu este un trădător! InfoTv.md (http://www.youtube.com/watch?v=ScNogUvF0OQ).
[6] Gérard Mendel, La révolte contre le père, Payot, Paris, 1972 apud Roger-Gérard Schwartzenberg, Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică, (trad.) Anca Pisică, Ed. Scripta, București, 1995, p. 91.
[7] Roger-Gérard Schwartzenberg, Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică, (trad.) Anca Pisică, Ed. Scripta, București, 1995, p. 92.
[8] Zinaida Greceanîi: Nu lăsați copiii să participe la manifestații. PROTV Chișinău, (http://www.youtube.com/watch?v=_qjcPZwKMlE).
[9] Gérard Mendel, La Révolte contre le père, introduction à la sociopsychanalyse, Payot, Paris, 1967, p. 220-222, apud Roger-Gérard Schwartzenberg, op. cit., pp. 94-95.
[10] Cristian Ghinea, Sergiu Panainte, op. cit., p. 23.
[11] Marian Lupu: Adio PCRM! Acum încotro? Jurnal Tv (http://www.youtube.com/watch?v=500rxqo5bDM).
[12] Roger-Gérard Schwartzenberg, op. cit., p. 64.
Foto: Lolgraff
