Andrei Covrig, colonel (rez.),
preşedintele Asociaţiei „George C. Marshall” din Republica Moldova
După două decenii de la declanşare, Puciul din 19–21 august 1991 este dezbătut mai puţin. Explicaţia este una simplă, deoarece lumea este împovărată de durerile de cap cotidiene. Şirul evenimentelor din acea perioadă, care s-au soldat cu schimbări majore şi a anticipat independenţa Republicii Moldova, are suficiente lucruri necunoscute. Multe nelămuriri nu permit conturarea unui un tablou veridic al situaţiei din acele zile. Pe rând, din viaţă au plecat Boldin, Pavlov, Kriucikov, Varenikov, Ianaiev, personaje care au promis că vor spune adevărul la timpul potrivit. Adevărul îl ştiu doar pietrele de pe morminte, iar actorii de frunte rămaşi în viaţă pre doresc să rupă tăcerea.
Iureşul evenimentelor din 1991 m-a „atins” şi pe mine
Fiind maior în armata sovietică, am nimerit cu serviciul în oraşul Brest din Belarus. Timpurile nu erau deloc uşoare. „Perestroika” pornită de Gorbaciov şchiopăta, iar restructurarea în armată se limita la reduceri de efectiv. Zeci de mii de ofiţeri şi plutonieri se eliberau, mulţi în vârstă, lipsiţi de loc de trai şi de dreptul la o pensie cât de mică. Alţii, mai „norocoşi”, ca umila mea persoană, în afara statelor de personal, erau în aşteptarea ocupării funcţiilor eliberate de ofiţerii care au atins vârsta de pensionare. Aveam un statut straniu, la revistele de front mă prezentam ca „prosto maior” (simplul maior). Acest lucru stârnea zâmbetul şefilor care înţelegeau şi ei stupiditatea situaţiei. Cu toate acestea, mă străduiam să fiu încadrat în viaţa Statului-major al diviziei de infanterie în care mă aflam.
Ziua de 19 august 1991 nu o pot da uitării. În acea dimineaţă, fiind cazat într-un mizerabil cămin ofiţeresc, m-am trezit mai devreme decât de obicei. Împreună cu doi ofiţeri trebuia să ne deplasăm cu un control la „Krasnîi Dvor”, o mică garnizoană din preajma oraşului, cu un regiment de tancuri şi două batalioane independente. De la radio am înţeles că o gaşcă de politicieni moscoviţi a creat un Comitet de stat pentru starea de urgenţă şi l-au demis pe bolnavul Mihail Gorbaciov de la preşedinţia URSS. S-a auzit apelul puciştilor cu Valentin Pavlov, Vladimir Kriucikov – şef al KGB-ului, Boris Pugo – ministru de interne, Dimitri Iazov – ministru al apărării, Anatol Lukianov – preşedinte al Sovietului Suprem şi Valeri Boldin – şeful aparatului lui Gorbaciov, care preciza că ei preiau conducerea ţării, se declară starea de urgenţă, autorităţile locale sunt subordonate comandanţilor militari şi este introdusă cenzura presei. Ştirile nu au provocat mari emoţii. Nu m-am trezit bine din somn şi, apoi, societatea în anii restructurării avea experienţă în ceea ce ţine de calamităţi, catastrofe şi vărsări de sânge.
Ne-am deplasat cu colegii spre unităţi, am început lucrul, însă la ora opt dimineaţa am fost sunaţi să revenim urgent la Statul-major. Traversând înapoi oraşul, am observat mulţimea de patrule înarmate din brigada de desant, apărute pe străzile oraşului. La unele intersecţii trupele începuseră să „facă ordine”, să intervină în trafic, lucru care stârnea indignarea trecătorilor şi conducătorilor auto. Cu timpul lucrurile s-au limpezit. Generalul Pavel Graciov, comandantul de atunci al trupelor sovietice aeropurtate, în a cărui supunere era unitatea în cauză, a susţinut puciul, deci apariţia militarilor cu berete albastre pe străzile Brestului, dar şi ale altor oraşe, era explicabilă.
Comportamentul armatei
Forţele trupelor aeropurtate au fost dislocate în împrejurimile oraşelor Leningrad, Tallin, Tbilisi, Riga. La sute de kilometri de noi Moscova a fost invadată de divizia 106 aeropurtată din Tula, care a preluat controlul asupra obiectivelor strategice din capitala rusă. Militarii acestei unităţi, împreună cu comandourile KGB-ului şi trupe de interne, erau în aşteptarea ordinului să asalteze Casa Albă, în care erau susţinătorii liderului reformatorilor din Federaţia Rusă, Boris Elţin. Puciştii mizau, de asemenea, pe susţinerea forţelor KGB (Alfa), de interne (divizia Dzerjinski), Ministerului Apărării (diviziile Tamanskaia şi Kantemirovskaia). În total în Moscova au fost introduse cca 4000 de militari, 362 tancuri, 427 maşini blindate.
S-a vărsat şi sânge
La Moscova în noaptea de pe 20 spre 21 august, într-un tunel de transport au fost ucişi trei tineri: Dmitrii Komari, Vladimir Usov şi Ilia Kricevskii. Asupra blindatelor apărute au fost aruncate o ploaie de pietre, iar o maşină blindată, plină cu muniţii, a fost incendiată. Încercarea câtorva bărbaţi de a acoperi cu un cort optica unei blindate şi de a „orbi” echipajul s-a soldat cu o tragedie, doi protestatari au fost striviţi, altul a fost ucis de un glonte care, cică, a ricoşat. Câţiva oameni au fost răniţi. Şi după aceasta cum să crezi în minciunile liderilor puciului, precum că armata a intrat în Moscova fără muniţii şi cartuşe?
La sosirea în Statul-major
La sosirea în Statul-major, am intrat în biroul generalului Vladimir Ushopcik, comandantul diviziei, el fiind şi şeful garnizoanei din Brest. I-am raportat despre întoarcerea noastră şi situaţia pe străzile oraşului. I-am spus că patrulele „desanturii”, de la trupele aeropurtate, prin acţiunile stângace, irită populaţia şi stârnesc indignarea. Generalul l-a sunat imediat pe comandantul brigăzii de desant, şi în termeni duri (puţin spus!) i-a făcut o „baie”. La sfârşit a urmat un sfat: să întoarcă militarii în locul de cazare. „Nu te fă de ruşine, – i-a spus, – nu te juca cu focul!”. Cel de la celălalt capăt al firului se pare că a înţeles, a dat indicaţiile necesare. „Desantura” a dispărut de pe străzile oraşului, iar nouă, ca şi orăşenilor, ne-a rămas să urmărim deznodământul evenimentelor. Sunt sigur că acest colonel nu şi-a regretat acţiunile şi a scăpat de mari neplăceri.
Premize pentru implicarea armatei în puci
După mine, erau premise reale pentru implicarea armatei în puci. O bună parte din corpul de ofiţeri era „coaptă”, militarii de carieră erau deranjaţi de eliberările în masă din armată, care erau deseori tălmăcite de înalţii demnitari ca reforme. Grea era şi povara problemelor sociale. Lipsa spaţiului locativ, salarii mizere, familiile… O bună parte din trupele sovietice dislocate în ţările Tratatului de la Varşovia au fost readuse în partea europeană a URSS-ului. Starea morală a militarilor din aceste unităţi, pomeniţi într-o clipă în corturi, era deplorabilă. Aceste unităţi, într-un timp restrâns, puteau fi plasate în diferite „locuri fierbinţi”. Pe fundalul unei nostalgii după timpurile brejneviste, când faţă de militar mai exista o stimă oarecare, unii ofiţeri erau iritaţi de presa democratică, care îi făcea de nimic. Activau organele militar-politice, armata nu era depolitizată şi nu scăpase de sub „tutela” partidului comunist…
Câte ceva din arhive
Să fie nimicite imediat materialele care ţin de puci! Aceasta a fost indicaţia verbală parvenită în unităţi după 23 august. Cu toate acestea, nu toată corespondenţa secretă a fost arsă. Au ieşit la iveală lucruri interesante. Spre exemplu, în prima zi a puciului, Direcţia generală militaro-politică a Forţelor Armate ale URSS trimite trupelor o directivă prin care se cere de la organele subordonate instituirea unui regim de lucru special, cu un serviciu permanent în oficiu de 24 ore, „zampoliţii” de la nivel de mare unitate se rechemau din concedii.
Atitudinea militarilor faţă de pucişti, activitatea partidelor în zona unităţilor militare, reacţia efectivului la acţiunile puciştilor, poziţia surselor locale de informare în masă, consolidarea efectivului în baza menţinerii URSS, examinarea hotărârilor Comitetului de stat al situaţiilor excepţionale, interacţiunea cu „forţele sănătoase” ale organelor republicane şi locale, PCUS, KGB şi organele de drept care susţin Constituţia URSS şi defăimarea forţelor distructive în colectivele de muncă şi tineret – acestea erau o parte din sarcinile puse pe seama organelor militar-politice.
Mărturisesc, cu multe din aceste indicaţii parvenite „de sus”, nu eram la curent, însă mi se crease impresia că şi generalul Ushopcik nu se prea grăbea să le execute. Apoi, mi se pare că nu prea îl agrea pe un colonel „cu iniţiativă”, căruia nu i-am reţinut numele, sosit din grupa de trupe sovietice din Germania şi care era numit recent în funcţia de şef al Secţiei militar-politice. O altă directivă, cu nr. 312/27, şi ea suficient de interesantă, a apărut în dimineaţa zilei de 20 august. Este vorba de o directivă semnată de Mihail Moiseev, şeful Statului-Major General al armatei sovietice. În ea erau lucruri ciudate, chestiuni departe de mintea unui militar. Generalul îşi exprima dezacordul cu faptul că „în detrimentul Constituţiei URSS, Boris Elţin s-a declarat Comandant Suprem al FA pe teritoriul Federaţiei Ruse”, iar generalul K. Kobeţ devine preşedinte al Comitetului de stat al Federaţiei Ruse în probleme militare. „În scopul consolidării forţelor sănătoase şi pentru păstrarea URSS, – se mai spune în document, – ministrul apărării al URSS ordonă să fie întreprinse acţiuni dure pentru închiderea canalelor de informare neloiale puciştilor, iar sub pază, în caz de necesitate, să fie luate ziarele, televiziunea, radioul, telecomunicaţiile, ba chiar şi dispeceratele de taxi şi metro, „indiferent de apartenenţă departamentală”.
S-au găsit generali care s-au apucat cu zel de „treabă”. La ordinul generalului Albert Makaşov, comandantul districtului militar Privoljskii, valeţii acestuia, în maşini militare umblau prin Samara şi sigilau oficiile redacţiilor independente. Câte ceva despre autorul deciziei în cauză: din primele ore ale puciului Makaşov trimite o telegramă cifrată la Comitet în care era scris că „consiliul militar şi trupele districtului sunt îngrijorate de tergiversarea luării măsurilor faţă de Elţin şi anturajul acestuia” şi cerea ca în Samara şi în regiune să fie decretată starea de urgenţă. Cât despre Moiseev, acest general de armată a scăpat cu bine, ba chiar a activat ca şef al inspecţiei generale în armata rusă.
Încercări de a implica armata la Chişinău
Încercări de a implica armata în puci au fost şi în RSSM. Districtul militar Odesa cu Armata a 14-a, orientată spre Balcani, erau în stare să pună capăt suveranităţii mai multor state din regiune, însă nu au avut izbândă în faţa mişcării naţionale din Chişinău. Dorinţa moldovenilor de a scăpa de imperiu a fost mai mare. Puciştii aveau o bază socială şi aici, o bună parte din ofiţerii aflaţi în Moldova erau înrăiţi de reformele democratice, iar posibilitatea unei invazii militare şi impunerea unui regim totalitar era iminentă. În stânga Nistrului şi de la Comrat s-au făcut auzite voci de susţinere a puciului, apoi, ce-i drept, separatiştii le-au infirmat. Unele subunităţi din Tiraspol şi Bender au fost plasate în raioanele de concentrare, erau alertate cele două mari unităţi sovietice de la Cahul şi Bălţi.
Unitatea de transmisiuni a comandamentului militar de la Telecentru şi regimentul de paraşutişti dislocate pe actuala stradă „Vasile Lupu” au fost aduse în capacitate de luptă sporită. Pe 20 august în acest regiment, condus de fratele generalului Aleksandr Lebedi, soseşte colonelul Bespalov, locţiitorul diviziei aeropurtate din Bolgrad, aflate la hotar cu RSSM şi aceasta, evident, alertată. Vladlen Kolesov, un general, locţiitorul comandantului trupelor direcţiei de sud-vest, proaspăt desemnat prin dispoziţia faimosului Comitet ca şef al garnizoanei Chişinău, a încercat să organizeze patrularea oraşului de către militari şi neadmiterea adunărilor în străzi şi la întreprinderi şi a introduce acest „comendantskii ceas”, însă a primit riposta cuvenită de la autorităţile moldoveneşti. Ba mai mult, internele şi oamenii au luat sub pază obiectele militare sovietice şi intrările în Chişinău, iar pe 20 august în Piața Marii Adunări Naționale a avut loc un miting în susţinerea democraţiei, readucerea lui Gorbaciov la funcţia de Preşedinte. La acest miting s-a vorbit şi despre interzicerea activităţii Partidului Comunist şi confiscarea averii acestuia.
Brest. 19-21 august 1991
În acele zile eram tot timpul cu urechea pe diferite posturi de radio, adunam şi selectam informaţia, intram la fiecare două-trei ore la Ushopcik şi îl informam despre situaţia reală. Cu toate că puciştii au pus interdicţii pentru televiziune şi radioul central, aceste „bariere” nu au fost eficiente, nu au „luat foc”. Deficitul de informaţie era depăşit graţie posturilor de radio „vrăjmaşe” – „Vocea Americii”, „Europa Liberă”, „Radio Svoboda” şi, în mod paradoxal(!), de postul de radio de la Chişinău. La Grigoriopol, pe timpuri, era un emiţător radio foarte puternic, vocea Moldovei era auzită şi în acest colţ belarus. Toate acestea au făcut imposibil să fim trataţi doar cu informaţie unilaterală şi deformată şi făceau ca militarii să înţeleagă esenţa evenimentelor ce se întâmplau.
Conducători militari înţeleg că s-au avântat într-o aventură
Pe 19 august la orele 9.00 a fost semnat şi difuzat Apelul „Către cetăţenii Rusiei”, în care se vorbea despre ireversibilitatea procesului democratic, iar „o încercare de a soluţiona problemele prin metode de forţă este o discreditare a URSS faţă de comunitatea internaţională şi o reîntoarcere la timpurile „războiului rece”. Autorii apelului (Boris Elţin, Ivan Silaev, şi Ruslan Hasbulatov) au declarat Comitetul de stat pentru stare excepţională în afara legii şi au îndemnat cetăţenii la nesupunerea acestuia. Reacţia la puci a fost diferită… Ţările Baltice şi Moldova l-au condamnat calificându-l ca lovitură de stat. La 20 august, Kazahstanul şi Ucraina au declarat starea excepţională drept nelegitimă. În Uzbekistan şi Belarus au fost constituite comitete pentru stare excepţională.
Pe fundalul opunerii masive a puciştilor, unii conducători militari înţeleg că, de fapt, s-au avântat într-o aventură. În a doua jumătate a zilei de 20 august, Pavel Graciov, împreună cu mareşalul E. Şapoşnicov, generalii V.Acialov şi B. Gromov, abandonează comitetul puciştilor şi iau partea preşedintelui Elţin. P. Graciov aduce tancuri şi trupe loiale la Casa Albă, fiind aduse şi efective şi tancurile aflate în subordinea generalului A. Lebedi. Aceste mişcări contează, pe 23 august, Boris Elţin îl numeşte pe P. Graciov preşedinte al Comitetului de stat pentru probleme militare, iar după destrămarea URSS, ministru al apărării.
După faptă şi răsplată?
La finele lui august, după ce membrii Comitetului de stat pentru starea excepţională şi colaboratorii lor cei mai devotaţi au fost arestaţi, iar mai mult de 300 generali şi ofiţeri au fost eliberaţi din funcţii, s-au efectuat cercetări. Procurorii investigau minuţios comportamentul comandanţilor unităţilor şi „zampoliţilor”, locţiitorii acestora pentru lucrul politic pe 19-21 august.
O atenţie deosebită anchetatorii au avut-o faţă de corespondenţa secretă ieşită din statele-majore ale unităţilor. Puciştii s-au adresat după susţinere către conducătorii militari sovietici şi unii demnitari s-au angajat să facă acest lucru. O făceau din naivitate, din prostie, însă şi din convingeri. Pentru 20 august era planificat semnarea unui nou acord unional. „Pentru mine şi tovarăşii mei, – scria Dmitrii Iazov, ministrul apărării, – era înţeles că se apropia ziua destrămării Uniunii. Toţi optau pentru Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi din senin apare proiectul unui nou Acord Unional în care se scria despre state suverane!”.
Doi generali (comandantul armatei a 28-a din Grodno şi generalul Boico, adjunctul acestuia, şeful direcţiei politice şi membru al Consiliului Militar în această mare unitate) care au făcut declaraţii în favoarea „puciştilor”, au fost demişi din funcţii şi mult timp au dat explicaţii procurorilor. Ca şi un alt înalt demnitar militar de la Moscova – Aleksandr Ovcinikov, şeful direcţiei militaro-politice al armatei sovietice. Acest general-colonel, spre surprinderea mea şi a colegilor care îl ştiu încă din timpul serviciului în Turkestan, a apărut chiar în faţa televiziunii de la Ostankino.
Mareşalul Serghei Ahromeev, un alt militar de carieră care a colaborat cu pucişti, fost şef al Statului-Major General, apoi consilier al lui Gorbaciov, la 24 august 1991 şi-a pus capăt zilelor în biroul său din Kremlin. Putea să nu o facă: ulterior mulţi dintre actorii activi, acelaşi ministru, mareşalul Iazov, au fost graţiaţi.
Câte ceva despre generalul VladimirUshopcik
Nu a fost nici acest militar o „cheie de biserică”. După mine, cu toate acestea, era un ofiţer cu o pregătire bună… Generalul avea o tristă experienţă, şi-a „pârlit aripile”, fiind, în ianuarie a aceluiaş an, şef al garnizoanei capitalei lituaniene Vilnus. Tancurile diviziei comandate de acesta au fost în noaptea pe 13-14 ianuarie 1991 în centrul luptelor de la televiziunea lituaniană. Vorba e de un suport „de luptă”, iar clădirea telecentrului a fost capturată de combatanţii comandoului KGB „Alfa”. Drept rezultat şi-au pierdut viaţa 15 oameni, circa 600 au fost răniţi, ucis a fost şi locotenentul V. Şaţkih, un comandant al unui grup de capturare din „Alfa”. Ushopcik este dat în căutare de procuratura lituaniană. În acele zile generalul avea permanent asupra sa arma, îi era teamă să nu fie înşfăcat de vreun comando lituanian.
Lenin cere un sfat de la Lionea Brejnev
Recent, la un post TV chişinăuian, apăruse un tip care îşi da cu părerea despre evenimentele din acel august. Totul e bine, alta e că, în acele timpuri acest cunoscut personaj era un copilandru. Mi-am adus aminte de un banc din anii ’70 ai secolului trecut, din „epoca lui Leonid Brejnev”. Comemorată era, nu mai ţin minte, a câta aniversare a revoluţiei, un fel de „puci” bolşevic din toamna anului 1917.
Cică, în una din nopţile lui octombrie acelui an pe străzile Petrogradului hoinărea un bărbat chinuit de gânduri. Era viitorul conducător al „revoluţiei mondiale” Vladimir Lenin. Îl întâlneşte pe un copilandru de vreo zece ani. Acela îl întreabă:
– Ce te chinui, nene? De ce nu ai somn?
– Păi, – îi răspunse Ulianov-Lenin, – nu ştiu când să fac revoluţia, să asaltăm Zimnii Dvoreţ, Palatul de Iarnă, adică. Acolo se cuibăriseră cei din guvernul provizoriu al lui Kerenski).
– În noaptea de pe 24 spre 25 octombrie!, – îi răspunse copilul.
– Bravo! Genial! Şi cum te numeşti, copil deştept?
– Leonid Brejnev, adică Leonea!
Am pus acest banc pe hârtie deoarece la noi au apărut o puzderie de sociologi, analişti şi politologi mediocri, însă cu aere de atotştiutori, inclusiv şi despre cele petrecute în acele zile. Tot în acest context, în anii ’60–’70 ai secolului trecut erau sute de tipi care afirmau că pe timpurile revoluţiei bolşevicie au făcut curăţenie sub pereţii Kremlinului. Aceştia demonstrau vestita fotografie cu Lenin şi bârna, adică că, chipurile, au dus-o împreună cu Vladimir Lenin. Avem şi suficienţi “eroi” care îşi amintesc (de ce nu?) cum în momentul crucial al bătăliei puneau paloşul în mâna domnitorului …
Despre Ushopcic, Vilnus şi Aslan Mashadov
Lucruri ciudate şi încurcate. Printre cei care au fost la Telecentru, la Vilnus, era şi Aslan Mashadov, viitorul preşedinte cecen, iar pe baricadele apărătorilor Casei Albe din Moscova, alături de violonistul Mstislav Rostropovici şi cântăreţul Andrei Makarevici, se afla şi Şamil Basaev. Viitorul „Bin Laden rus” considera că succesul puciştilor prezenta un pericol pentru viitorul poporului cecen. Naivitate, în scurt timp după aceste evenimente, pământul cecen avea să fie pârjolit, trăpuşit de şenilele tancurilor şi cizmelor ruseşti.
Ca oponenţi, apărătorii democraţiei îi mai aveau şi pe voluntarii de la Tiraspol, trimişi în capitala rusă de Igor Smirnov. Liderilor separatiştilor din stânga Nistrului nu le place să-şi amintească de acele zile.
Mareşalul Iazov despre Kriucikov: Ajunge cât a făcut!
Lovitura de stat, fără îndoială, a fost plăsmuită în birourile lui Kriucikov, scenariul şi mostrele, înainte de 19 august, îşi aşteptau timpul potrivit în seif-ul şefului KGB-ului. Erau şi mai sunt auzite voci, precum că Gorbaciov era la curent cu acest lucru. Posibil, credea că le va merge, armata avea trista experienţă de implicare în forţă la Novocerkask în 1962, mai târziu în Baku, Tbilisi, Vilnus. În minţile inflamate a puciştilor se mai păstrau memoriile precedentului din 1989 de pe piaţa Tianmen din capitala chineză, când tancurile au deschis foc şi au distrus baricadele ridicate de protestatari, iar apoi, ca o maşină de tocat, au măcelărit rândurile de oameni. China fusese atunci supusă unor sancţiuni, dar toate acestea nu-l interesau pe Kriucikov. Pe 18 august timpul oportun sosise, Gorbaciov era plecat din capitală.
Totul părea bine pentru pucişti, dar… Timpurile erau altele, populaţia civilă şi militarii aveau o nouă mentalitate. Spre finele evenimentelor, când Kriucikov devenea tot mai agresiv, mareşalul Iazov i-a ordonat lui Acilov, locţiitorul său, să plece spre piaţa Dzerjinski, la KGB, cu „oamenii noştri” şi să-i liniştească pe cei de acolo. „Ajunge cât au făcut!, – i-a spus mareşalul. – Vezi, încep a-şi face de cap”.
După puci
Puciul nu putea câştiga nu doar din cauza că a fost prost organizat, puciştii apărau un mod de viaţă care era depăşit, iar poziţia finală a armatei a făcut imposibilă realizarea planului diabolic în care Kriucikov era prima vioară. O mulţime de oameni s-au ridicat la apărarea Sovietului Suprem al FR. Acele zile, din a doua jumătate a lui august, au fost unele din puţine ale unei adevărate unităţi dintre popor şi puterea nouă. Pericolul unei implicări în forţă a puciştilor nu i-a speriat pe oameni. Cetăţenii capitalei moldave, ca şi la Moscova, au ieşit pe străzi să-şi apere convingerile, pentru a-şi schimba destinele. Când militarii au trecut de partea maselor, a devenit clar că ţara s-a schimbat. Oamenii cu adevărat credeau în forţele proprii şi în posibilitatea schimbărilor.
Căderea puciştilor a pus capăt URSS-ului, a urmat „parada suveranităţilor”, cu declararea la 27 august a Independenţei Republicii Moldova. În fostele republici unionale apar organisme militare naţionale. La finele lui decembrie, organele centrale unionale declară încetarea activităţii, iar la 25 decembrie 1991 Mihail Gorbaciov renunţă la exercitarea funcţiei de preşedinte al URSS. După mine, este regretabil faptul că aceşti 22 ani de independenţă au fost aşa cum au fost. Această perioadă putea fi mai reuşită pentru ţara noastră, în care cu mulţi militari de carieră, la apelul „veniţi acasă, măi copii!”, am revenit. Erau posibile progrese. Moldovei, vorba ex-ministrului de externe Nicolae Ţiu, i-au fost descătuşate mâinile. Ca şi alte republici, ea avea şansele cele mai bune de a se apropia de ora astrală. Ruşii, la începutul anilor ’90, îşi căutau de treburile lor.
Brest. Chişinău
În primăvara lui 1992, după nenumărate încercări de a nimeri în Moldova, am plecat în concediu. Cu Vasile Bajenov, comandantul de unitate al cărui locţiitor eram, şi cu care mă împăcam bine, am închinat câte o vodcă. El ştia bine că plec cu totul… În aceeaşi seară eram în biroul ministrului Ion Costaş şi am fost numit locţiitorul comandantului Brigăzii de rachete antiaeriene. Primăvara şi vara le-am petrecut nu doar în preocupări cotidiene faţă de grijile unităţii noastre, dar şi cu o implicare a efectivului în războiul de la Nistru. O subunitate a fost scoasă în regiunea acţiunilor de luptă, iar pentru mine o încercare grea a fost participarea la o acţiune specială în iulie–august la Tighina. De acolo, slava Domnului, împreună cu efectivul subordonat, am ieşit teferi.
În septembrie 1992 am plecat la Brest să mă achit. Am stat cu foştii colegi la un pahar de rămas-bun. Unii erau pe cale să plece din armată, alţii aşteptau avansarea. Însă era de înţeles pentru noi toţi: o bună parte din viaţa noastră a trecut fără şanse de a se reîntoarce…
După mulţi ani. Unele concluzii
1. Puciul a demonstrat că într-un stat cu aspiraţii democratice şi pluraliste este incompatibilă o simbioză între forţele armate şi partidul de guvernământ. Imediat au fost efectuate măsuri profunde pentru lichidarea influenţei Partidului Comunist în Forţele Armate: organele politice au fost lichidate şi modificate sarcinile ofiţerilor implicaţi în lucrul cu efectivul; organizaţiile PCUS şi funcţiile profesionale de partid în trupe au fost desfiinţate; activitatea politică efectuată din contul contribuabililor stopată; s-a produs reevaluarea sistemului de învăţământ militar, iar instituţiile militaro-politice de învăţământ închise; a fost interzisă discriminarea efectivului pe principii politico-ideologice (în primul rând, faţă de credincioşi şi celor fără de partid); modificate criteriile de înmatriculare în instituţiile militare de învăţământ, de angajare la serviciu şi de avansare; înăsprite regulile pentru a distanţa organismul militar de lupta politică; interzise relaţii deosebite între militari şi orice grupare politică.
2. Cu mult mai rău au stat lucrurile la capitolul instaurării unui control parlamentar asupra militarilor şi numirii civililor din rândul politicienilor în funcţii de răspundere în Forţele Armate pentru a distanţa militarii de la o activitate politică. Aceste lacune, precum şi altele, au ieşit la suprafaţă în octombrie 1993, când la Moscova a izbucnit o rebeliune, generalul Makaşov a încercat să acapareze postul unional de televiziune „Ostankino”, tancurile federale au atacat Casa Albă în care s-au cuibărit adversarii politici al preşedintelui rus Boris Elţin.
3. Naţionalismul – nu doar ca xenofobie, dar în formele sale patriotice şi democratice – deveniseră forţa hotărâtoare. În Rusia, Moldova, Ucraina, Armenia şi Ţările Baltice comportamentul forţelor naţional-democratice care s-au opus complotului corelat cu pasivitatea conducătorilor structurilor de forţă, ca în cazul nostru, au contribuit la procesul prăbuşirii URSS, crearea unei incertitudini în sistemul centralizat de dirijare şi, în final, la eşecul puciului. Armata Sovietică nu mai era un instrument în reprimarea protestelor. Semnale că ceva nu e în „regulă” erau şi în preajma lui august 1991. În 1989, 6500 de tineri s-au eschivat de la serviciul militar obligatoriu. Refuzul de a satisface serviciul deveniseră un barometru al unei nemulţumiri în republicile unionale. În primăvara–vara anului 1990, în Armenia la secţiile de încorporare s-au prezentat doar 7,5 procente din recruţi, în Georgia – 27,5, Letonia – 33, Estonia – 40, iar în Lituania – 54.
4. Oricât nu ar fi de paradoxal, însă învăţămintele din prăbuşirea puciului nu şi-au pierdut actualitatea. Transparenţa politicilor de apărare faţă de legislativ şi opinia publică, consolidarea elementului civil în ministerele apărării, noile doctrine şi concepte în materie de securitate şi apărare, precum şi modificarea profilului forţelor armate şi modului de gestionare în instituţiile militare spre o mai multă democratizare – toate acestea devin imperative.
5. Realitate este faptul că organismele militare în ţările ex-sovietice, inclusiv în Republica Moldova, se deosebesc de cel sovietic totalitar închis, care pe timpuri includea chiar şi soţiile militarilor şi membrii familiilor acestora.
