Dacă în Declaraţia de independenţă de la 27 august 1991 ar fi fost scris negru pe alb că limba oficială a Republicii Moldova este limba rusă sau ar fi fost lăsat de-o parte preambulul referitor la ocupaţia sovietică, cu siguranţă nu ar mai fi existat nici un separatism transnistrean şi nici o autonomie găgăuză. Dacă foştii funcţionari sovietici aduşi din depărtările Siberiei şi-ar fi păstrat posturile de conducere nu ar mai fi existat nici o supărare. Uniunea Sovietică a fost un imperiu al minciunii, iar proclamarea adevărului la Chişinău a constituit principalul motiv al tuturor supărărilor şi necazurilor dintre Prut şi Nistru. După ce sovieticii s-au străduit zeci de ani să distrugă limba română din această regiune printr-un gigantic aparat de construit neadevăruri, surpriza a fost totală: declarată moartă şi îngropată, limba română a dovedit că este cât se poate de vie la Chişinău.
Limba română este sărbătorită la Chişinău încă dinainte de Declaraţia de independenţă – de fapt aceasta a fost adevărata bătălie pentru eliberare naţională. În momemntul în care a fost spulberată minciuna care servea drept piatră de temelie a falsului edificiu sovietic – „limba moldovenească” – tot restul construcţiei a început să se ducă de-a dura. Nici nu este de mirare că toţi cei care îi servesc pe vechii stăpâni se luptă în continuare din răsputeri cu limba română. Mulţi ar spune că sărbătorile publice închinate limbii române sunt nişte prostii, risipitoare de bani publici. Nu este adevărat: românii dintre Prut şi Nistru au câştigat un război inegal cu gigantul sovietic fără să folosească armele războiului. Singurele arme au fost limba română şi proclamarea adevărului.
