În acest început de martie s-au produs două fuziuni; pe creuzetul politic moldovean au fost topite fără milă MAE (V. Untilă) şi AMN (S. Urecheanu). Ieşiţi dintr-un sistem în care exista doar un singur partid, cel conducător, noi, proaspeţii convertiţi la democraţie, eram deranjaţi de numărul prea mare de partide şi sub nobilul pretext al „unirii forţelor naţionale” am cerut cu insistenţă dispariţia unora.
Şi au dispărut. Dacă aruncăm o privire retrospectivă asupra evoluţiei eşichierului politic moldovean din aceşti 20 de ani, observăm că spectacolul fuziunilor şi răsfuziunilor e cu adevărat măreţ! Prin aceasta se explică faptul că, dacă te uiţi atent într-un partid de stânga, dai de foşti membri activi ai unui fost partid de dreapta. Şi invers. Recunosc, fiind şi eu copil al veacului meu, am ars şi eu pentru fuziuni. Acum parcă acest foc s-a mai stins. Ba mai mult, parcă chiar mă tem de ceea ce se întâmplă. Simt că mă trece un fior rece când aud şi văd că dispar partidele. Fenomenul e complex, nu-l pot explica aici, cere timp şi spaţiu. Atâta doar mai am loc să întreb: de ce s-au făcut aceste două fuziuni precum s-au făcut? Din nostalgia după timpurile unui singur partid, conducător? Sau din dorinţa de a consolida tânăra clasă politică prin reciclarea celei vechi?
Sursa: Timpul
