Mi-a reproşat cineva că ştiu să vorbesc numai despre limba română şi identitate. Alte subiecte nu găsesc. Mai mult decât atât. Acum scriindu-mi disertaţia, tratând problematica discursului identitar din Basarabia, am primit replica „Ai scris şi lucrarea de licenţă despre identitate, acum şi la masterat… Încă nu ţi-ai găsit identitatea?!” (Desigur, tonul era unul ironic şi în bătaie de joc). Eu, om întreg la cap, nu bag în seamă asemenea remarci care nu pot decât să-mi confirme superficialitatea unora, cât şi lipsa de interes pentru un asemenea subiect (sau lipsa de interes pentru orice subiect). Şi, da, acest subiect mă interesează mult, fiind una din preocupările mele. Şi nu pot spune că nu mi-am „găsit” identitatea pentru că nu am pierdut-o niciodată! Însă, din păcate, în Basarabia persistă (de cât timp oare?) o gravă criză identitară.
Legătura dintre limbă şi identitate este una extrem de strânsă. În general, sentimentul naţional ia naştere cel mai adesea din apărarea limbii şi din lupta dusă împotriva ocupantului care, de obicei, îşi impune limba sa. Alături de limbă, istoria şi religia joacă un rol foarte important în definirea naţiunii, a conceptului de naţionalitate şi a identităţii, atât individuale, cât şi colective.
Termenul de naţionalitate apare destul de târziu, la sfârşitul sec. al XIX-lea în lucrarea „Despre Germania” scrisă de Madame de Staël, având sensul de „condiţia unei comunităţi umane care formează în mod real sau doreşte să formeze o naţiune diferită de celelalte, în virtutea originilor, tradiţiilor şi intereselor comune.” În anumite privinţe, termenul de naţionalitate a suferit modificări, însă îşi păstrează sensul global.
În Republica Moldova, decretarea limbii populaţiei băştinaşe în calitate de limbă oficială a noului stat independent a fost un factor unificator pentru populaţia românofonă. Nu putem afirma însă acelaşi lucru şi despre controversata problemă a denumirii oficiale care determină totuşi identitatea acestei populaţii. Din păcate acestea sunt rădăcinile unui conflict latent, care nu a apărut în anul 1992, ci cu mult timp înainte. Spunea Silviu Berejan, un excepţional sociolongvist, simplul fapt că Stalin a pomenit de existenţa unei limbi moldoveneşti, a făcut să apară discuţii atât de aprige şi de… inutile în realitate!
Pentru orice observator atent al societăţii basarabene este cât se poate de clar că în Moldova dintre Prut şi Nistru există două discursuri identitare: moldovenesc şi românesc. Astfel, o parte a populaţiei asociază evenimentele din 1991 cu renaşterea naţională, revenirea la românitate (reabilitarea alfabetului latin, decretarea limbii române ca limbă oficială). Alţii (cu precădere, respondenţii minorităţilor etnice sau cei care au căsătorii mixte), dimpotrivă, consideră că obţinerea independenţei este un prilej de afirmare a unei noi naţiuni – moldovenii, naţiune care ar avea o istorie şi o identitate aparte şi care a presupus mixajul polietnic (basarabeni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.).
Aici se impune totuşi distincţia între identitatea etnică şi identitatea naţională. Specialiştii, cercetătorii preocupaţi de aceste probleme societale au păreri împărţite, unii considerând că identitatea nu este ceva imuabil, ea fiind construită şi reconstruită – identitatea fiind o funcţie a diferenţelor. Alţii, din contra, sunt de părere că identitatea se imprimă în structura genetică a individului.
După părerea mea, identitatea etnică întruneşte mai multe condiţii – o istorie comună, o cultură comună (limbă, obiceiuri, religie)un teritoriu strămoşesc pe care locuieşte populaţia respectivă. Identitatea naţională implică o organizare socială omogenă, o educaţie şi o cultură standard, precum şi obiective politice comune. Or, în Republica Moldova multe din aceste „condiţii” lipsesc sau sunt suficient de haotice încât să bulverseze sau să fie substratul unor grave conflicte înăbuşite. Datorită evenimentelor istorice nefavorabile, chiar nefericite aş spune, în timpul celui de-al doilea război mondial Basarabia nu mai face parte din spaţiul românesc, fiind supusă unui amplu proces de rusificare. Astăzi mulţi reproşează faptul că basarabenii se consideră moldoveni şi nu români. Nici nu mai sunt români sută la sută! Interferenţele, fie ele lingvistice, fie în orice alt domeniu au lăsat urme adânci, adesea de nerecuperat. Cei care ar fi trebuie să ne lumineze, să ne reînveţe istoria, limba au fost exilaţi, împuşcaţi, deportaţi – profesorii, scriitorii, oamenii de ştiinţă. Locul lor a fost ocupat cu „savanţi” sovietici care ne-au inoculat o nouă identitate, o nouă limbi – mincinoase, din păcate. A trecut timpul… ani, decenii… istoria se uită tocmai atunci când nu trebuie, atunci când e indispensabilă, precum aerul! Vrem sau nu, minorităţile etnice locuiesc cu noi, în aceeaşi ţară. Dialogul cu ele este aproape inexistent, dând vina pe ruşi că nu ne dau voie să ne vorbim limba. De fapt vinovaţii suntem noi, românii basarabeni care preferăm să vorbim ruseşte pentru a părea mai „elevaţi”, denotând, de fapt, şi mai multă prostie. Încă mai plecăm capul ca în timpul URSS, crezându-ne inferiori.
Într-adevăr, identitatea basarabenilor trebuie (re)construită. Pe ce principii? Cu cine ne identificăm? Români? Ruşi? Moldoveni? Un mixaj poate? Întrebări dificile. Geneticul nostru românesc a suferit o mutaţie serioasă, gravă în însăşi fiinţa noastră. Mai poate fi recuperată? Îi simţim lipsa? Sunt întrebări la care încă nu ne-am răspuns. Poate colega mea are dreptate… suntem încă în căutarea identităţii. Fără ea nu putem trăi, ne este indispensabilă şi, în grabă, adesea o alegem pe cea greşită.
Autor: Lilia Cazacu
