Într-o dimineață de duminică, porneam spre Bulevardul Kiseleff la a treia ediție a Marșului pentru Basarabia. Vremea ținea iar cu noi. Entuziasmul era major.
Într-o dimineață de duminică, porneam spre Bulevardul Kiseleff la a treia ediție a Marșului pentru Basarabia. Vreamea ținea iar cu noi. Entuziasmul era major.
La fața locului, lângă Parcul Kiseleff, militanții unioniști începeau să se strângă. Muzica patriotică răsuna. Fetele alergau de colo-colo, pictând fețele zâmbitoare cu tricolor. Steagurile fluturau în vânt lângă statuia poetului persan Omar Khayam. Copiii chiuiau și se zbenguiau. Multă lume în ii și cămăși populare.
Erau români veniți din toate colțurile țării, cu pancarte: „Suceava”, „Bârlad”, „Prutul nu-i o frontieră”, „Bacăul vrea unirea”, „În Bihor se știe: Basarabia e România”.
În timp ce se strângea, lumea discuta, revedea prieteni, erau râsete, discuții și îmbrățisări. Apoi coloana a pornit.
Mai mulți fotografi s-au cățărat pe ce au apucat, să facă poze mai bune: ghivece, stâlpișori. Aproape 10 minute dura ca întreaga coloană să treacă. Tineri și bătrâni, copiii, oameni de toate vârstele, toți cântau la unison și fluturau steaguri. Calea Victoriei era în sărbătoare. La punctul cel mai îngust al acesteia, zona Amzei, uralele se loveau în ecou de blocuri: “Toată lumea tre’ să știe, România vrea unire!” Apoi liderul de galerie striga: “Încă o dată, hai băieți încă o dată!” și urma din nou: “Toată lume să știe, România vrea unire!!!”
Apoi, la fostul Teatru Național s-a intonat Imnul, “cel mai frumos imn auzit vreodată”, după cum mi-a mărturisit un prieten.
Unioniștii s-au îndreptat apoi spre Hanul lui Manuc, locul raptului din 1812, trecând pe strada Franceză, după numele aliaților noștri de la mica și marea Unire. Locul e ticsit de cafenele. Mușterii au avut parte de poate cea mai interesantă felie de pizza și de cea mai palpitantă ceașcă de cafea atunci când s-au trezit cu buluc de unioniști trecând printre terase și în curând, din lipsă de loc, printre scaune. “Ce înseamnă să te plictisești, bă…” bombănea un blazat. Nu, domnule, cu adevărat plictisit ești tu!
La scurt timp coloana a sosit în Piața Sfântul Anton, la Hanul lui Manuc. A durat minute bune până toți au ajuns, în timp ce de pe estradă se rostea Proclamația de la București: “Proiectul de țară al unității naționale nu trebuie să se reflecte doar în declarații publice, ci și în intensificarea activităților concrete și în acțiuni constante. Idealul Unirii este mai presus decât disputele politice de moment”.
Lumea își făcea poze cu Moise Guran și cu Ilie Năstase, veniți la marș. Se îmbrățișau, râdeau, plângeau. Ziua a fost superbă. A fost un moment de demnitate națională, când fiecare a lăsat deoparte programul obișnuit pentru a face ceva mai mare, mai important.
A doua zi, luni, am trecut iar pe Calea Victoriei. Priveam în lungul ei șirul de mașini. Parcă lipsea ceva: șuvoiul tricolor al militanților unioniști.
La fața locului, lângă parc, militanții unioniști începeau să se strângă. Muzica patriotică răsuna. Fetele alergau de colo-colo, pictând fețele zâmbitoare cu tricolor. Steagurile fluturau în vânt lângă statuia poetului persan Omar Khayam. Copiii chiuiau și se zbenguiau. Multă lume în ii și cămăși populare.
Erau români veniți din toate colțurile țării, cu pancarte: „Suceava”, „Bârlad”, „Prutul nu-i o frontieră”, „Bacăul vrea unirea”, „În Bihor se știe: Basarabia e România”.
În timp ce se strângea, lumea discuta, revedea prieteni, erau râsete, discuții și îmbrățisări. Apoi coloana a pornit.
Mai mulți fotografi s-au cățărat pe ce au apucat, să facă poze mai bune: garduri, stâlpișori. Aproape 10 minute dura ca întreaga coloană să treacă. Tineri și bătrâni, copiii, oameni de toate vârstele, toți cântau la unison și fluturau steaguri. Calea Victoriei era în sărbătoare. La punctul cel mai îngust al acesteia, zona Amzei, uralele se loveau în ecou de blocuri: “Toată lumea tre’ să știe, România vrea unire!” Apoi liderul de galerie striga: “Încă o dată, hai băieți încă o dată!” și urma din nou: “Toată lume să știe, România vrea unire!!!”
Apoi, la fostul Teatru Național s-a intonat Imnul, “cel mai frumos imn auzit vreodată”, după cum mi-a mărturisit un prieten.
Unioniștii s-au îndreptat apoi spre Hanul lui Manuc, locul raptului din 1812, trecând pe strada Franceză, după numele aliaților noștri de la mica și marea Unire. Locul e ticsit de cafenele. Mușterii au avut parte de poate cea mai interesantă felie de pizza și de cea mai palpitantă ceașcă de cafea atunci când s-au trezit cu buluc de unioniști trecând printre terase și în curând, din lipsă de loc, printre scaune. “Ce înseamnă să te plictisești, bă…”, bombănea un blazat. Nu, domnule, cu adevărat plictisit ești tu!
La scurt timp, coloana a sosit în Piața Sfântul Anton, la Hanul lui Manuc. A durat minute bune până au ajuns toți, în timp ce de pe stradă se rostea Proclamația de la București: “Proiectul de țară al unității naționale nu trebuie să se reflecte doar în declarații publice, ci și în intensificarea activităților concrete și în acțiuni constante. Idealul Unirii este mai presus decât disputele politice de moment”.
Oamenii se fotografiau cu Moise Guran și cu Ilie Năstase, veniți la marș. Se îmbrățișau, râdeau, plângeau. Ziua a fost superbă. A fost un moment de demnitate națională, când fiecare a lăsat deoparte programul obișnuit pentru a face ceva mai important, ceva special.
A doua zi, luni, am trecut iar pe Calea Victoriei. Priveam în lungul ei șirul de mașini. Parcă lipsea ceva: șuvoiul tricolor al militanților unioniști.
(R.B.)
