La Chişinău şi Kiev, Uniunea Europeană a fost privită mulţi ani ca un imperiu expansionist la fel ca Rusia, iar aceasta a fost unealta cinică de argumentare pe care elita politică a scos-o la înaintare pentru a combate necesităţile reformiste vitale (domnia legii, independenţa justiţiei, lupta anticorupţie etc.) din Republica Moldova sau Ucraina, necesităţi considerate de politicieni drept „ipocrizii”. Opinia îi aparţine analistului Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN) George Scarlat.
„Să-i lase să adere şi mai vedem după aceea cu reformele. Cam asta e abordarea „geopolitică” a statelor din PEV (Parteneriatul Estic – n.r.)”, notează Scarlat într-o analiză amănunţită publicată pe site-ul FUMN.
Analistul susţine că, începând cu anul 2013, “politicienii <<pro-europeni>> din Republica Moldova au acţionat cu cinism în această logică”. Semnalmentele acestei logici? “Au făcut privatizările frauduloase de la Banca de Economii şi Aeroportul Internaţional Chişinău, au spălat prin băncile lor 20 miliarde dolari veniţi din Rusia, au furat miliardul de euro de la BEM şi au subordonat politic justiţia, fiind sincer convinşi că <<UE nu are ce să le facă>>. Ei credeau că <<imperiul vestic>> nu-şi va permite luxul de a-i <<ceda>> celuilalt imperiu, cel de la Răsărit, din cauza unor asemenea amănunte nesemnificative. Aşa că UE se va preface că nu vede ilegalităţile lor”, scrie George Scarlat, adăugând că o asemenea gândire greşită a “afectat grav disponibilitatea esticilor de a face reforme”.
Nici recentul summit al Parteneriatului Estic de la Riga nu a fost cruţat de lamentaţiile statelor membre ale proiectului că ar fi fost abandonate de pe tava Rusiei. O perspectivă pe care Scarlat o consideră total lipsită de temei: “Soarta lor depinde de ei înşişi, nu de cine ştie ce înţelegeri ascunse ale marilor puteri. În tratatele europene este scris foarte clar că orice stat aflat pe continentul european are dreptul de a adera la UE. Deci şi Republica Moldova şi Ucraina. Această prevedere a fost activată cu ocazia respingerii cererii de aderare la UE a Regatului Maroc. Prevederea nu avea şi alte precizări când a fost introdusă în tratatele europene, pentru că de cealaltă parte a Cortinei de Fier statele europene erau democratice, iar diferenţele de dezvoltare social-economică dintre statele occidentale erau mult mai mici decât cele existente în prezent între statele UE şi cele din PEV. După căderea Zidului Berlinului şi dezmembrarea URSS, au apărut şi alte state care ar fi putut dori aderarea la UE, aşa că au fost introduse <<Criteriile de la Copenhaga>>, îndeplinirea acestora fiind o condiţie obligatorie în vederea aderării. Acestea sunt pe scurt stabilitatea instituţiilor chemate să apere domnia legii şi drepturile omului; existenţa unei economii de piaţă funcţionale; capacitatea de a îndeplini oblige”.
Dacă statele din Parteneriat ar îndeplini Criteriile de la Copenhaga, se întreabă analistul FUMN, aderarea lor la UE ar fi fost doar o “problemă de timp”, adică nu „dacă”, ci „când”? Şi răspunde: Uniunea Europeană are toate motivele să se extindă, dar “nu oricum şi nu cu oricine”.
Mai exact: “statele PEV în mod deliberat nu doresc să facă eforturi pentru îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga, pentru că aceasta ar submina baza politico-economiă a clanurilor conducătoare”.
Cum se traduce această situaţie în cazul Republicii Moldova, de pildă? Îndeplinirea primului criteriu ar însemna că “oligarhii aflaţi la butoane să renunţe la Justiţie ca pârghie de putere, ceea ce ar fi inacceptabil pentru ei”. Mai mult, tot privind primul criteriu, analistul FUMN subliniază că preţenţiile Republicii Moldova sunt “de-a dreptul ridicole”.
“La 20 de ani de la aderarea la Consiliul Europei se află încă sub monitorizarea post-aderare, ceea ce este incompatibil cu aderarea la UE. Dacă în ultimii 20 de ani Republica Moldova nu a făcut mare lucru în domeniul Justiţiei şi drepturilor omului, ce garanţie este că va progresa în această direcţie în următorii 20 de ani? Iar statele oligarhice nu au ce căuta în UE. În Republica Moldova şi Ucraina o mână de oligarhi deţin toată puterea politică, economică, justiţia şi mass-media. Aşa ceva este inacceptabil. Asemenea state nu există în lumea civilizată”, argumentează George Scarlat.
Faptul că li s-ar fi spus sau nu esticilor la Riga că „au perspectivă europeană” nu are “nicio relevanţă”. “Pot rămâne doar cu perspectiva, dacă nu fac ce trebuie. Turcia are „perspectivă europeană” din 1960. Şi Bosnia-Herţegovina are posibilitatea de a adera la UE, menţionată în Tratatul de Asociere şi Stabilizare. Aşa, şi? Când va adera Bosnia? De fapt, primirea <<perspectivei europene>>, o noţiune abstractă, ce nu garantează aderarea în lipsa reformelor”, mai notează Scarlat.
“Nu se poate adera la UE fără a adera la NATO”
Duşul rece pe care analistul îl aplică pe tema perspectivei europene continuă: “Este o evidenţă că toate statele foste comuniste care au devenit membre UE sunt şi membre NATO. De fapt, aderarea la NATO şi UE se face concomitent, pentru că înseamnă aderarea la comunitatea occidentală. Nu se poate adera la UE fără a adera la NATO, după cum un stat post-comunist nu poate deveni membru al alianţei nord-atlantice fără a deveni şi membru UE. Polonia, Cehia, Ungaria, au fost invitate să adere la NATO pe 8-9 iulie 1997, la summit-ul de la Madrid. Peste doar câteva luni, la Consiliul European din Luxemburg, din 12-13 decembrie 1997, aceleaşi state au fost invitate oficial să adere la UE. România, la rândul ei, a fost invitată să adere la UE cu ocazia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999. La summit-ul NATO de la Praga, din 2002, România a fost invitată să adere şi la alianţa nord-atlantică, alături de statele baltice, Slovenia şi Slovacia. Un stat nu poate aparţine <<pe jumătate>> comunităţii occidentale, aşa cum o femeie nu poate fi <<pe jumătate>> gravidă”.
George Scarlat pune punctul şi pe un “i” care se cere, de altfel, încercuit în rotocoale groase cu marker-ul: “Reprezentanţii UE au făcut în mai multe rânduri precizarea că prin acordurile de asociere semnate cu statele PEV acestea nu sunt obligate să facă o alegere între Est şi Vest. Esticii grăbit să se bucure că „nu sunt puşi să aleagă” şi că vor putea juca în continuare rolul mielului blând, care suge de la două oi. De fapt ar fi trebuit să se întristeze. Din moment ce UE le-a spus că pot sluji <<şi lui Dumnezeu şi lui Mamona>>, înseamnă că apreciază că statele PEV nu sunt pregătite pentru integrrea europeană, şi atunci nici nu e o problemă dacă nu aderă la NATO”.
“Pro-europenii” de după 2009
De asemenea, George Scarlat face şi un inventar al evoluţiilor partidelor aşa-zis “pro-europene” de la Chişinău după momentul 2009, amintind entuziasmul cu care a fost primită în Occident prima Alianţă pentru Integrare Europeană, format în luna septemebrie a acelui an. “În acest context, la 22.10.2009, Joe Bidden, vicepreşedintele SUA s-a întâlnit la Bucureşti cu preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu. La ieşirea de la întrevedere, Bidden a declarat presei că <<speră să întâmpine Republica Moldova în structurile euro-atlantice>>. A fost o declaraţie istorică, ce a transmis două mesaje importante: 1. SUA au informat oficial că există doar <<structuri euro-atlantice>> şi nimic altceva. Aderarea la UE fără apartenenţa concomitentă la NATO este exclusă. 2. SUA, fie ca urmare a propriilor evaluări, fie datorită insistenţelor părţii române, au arătat că apreciază Republica Moldova drept un candidat viabil pentru UE şi NATO”, scrie analistul.
Numai că la Chişinău “urechile au fost însă înfundate, nimeni nu a dorit să ia act de acest eveniment care ar fi putut fi crucial pentru Republica Moldova”. Mai mult decât atât, reaminteşte Scarlat, drept recunoştinţă pentru eforturile depuse de România, guvernanţii din Republica Moldova “au semnat cu Ucraina pe furiş, tot în octombrie 2010, Acordul privind protecţia minorităţilor”, în contextul în care Republica Moldova nu deţine minorităţi în Ucraina, iar “acordul respectiv este menit să distrugă identitatea naţională a românilor bucovineni şi să le impună identitatea sovietică de <<moldoveni>>. Amintim că doar în Transnistria şi Ucraina se mai studiază în învăţământ <<limba moldovenească>>”.
Reacţia furioasă a Bucureştiului de atunci a determinat Chişinăul să nu ezite în ratifica acordul respectiv.
Mai departe: “În iunie 2011 a venit la Chişinău senatorul american John McCain, vocea opoziţiei republicane în politica externă. Dacă în Senat McCain este un critic acerb al Administraţiei Obama, în străinătate acţionează strict în înţelegere cu Departamentul de Stat, şi cine crede altceva, atungi nu înţelege politica americană. Cu ocazia vizitei, McCain a declarat despre Executivul de la Chişinău că <<Acest Guvern se află pe calea integrării euro-atlantice şi a unei relaţii mai bune cu Statele Unite>>. Un discurs identic cu al vicepreşedintelui Joe Bidden, despre <<integrarea euro-atlantică>> a Republicii Moldova. În acel moment SUA mai luau în serios aspiraţiile occidentale ale Republicii Moldova. După aceea însă, nu s-a mai întâmplat nimic. Trenul a plecat din gară”.
“Acum la Chişinău se urmăreşte adoptarea unei legi privind „consolidarea neutralităţii”, cu alte cuvinte consolidarea statutului e protectorat militar al Federaţiei Ruse, statut care nu are nicio legătură cu apartenenţa la comunitatea ocidentală”, adaugă analistul FUMN.
Fumigena propagandistică numită “finlandizare”
George Scarlat susţine că UE şi Statele Unite par mai interesate de parcursul european al Republicii Moldova decât guvernanţii de la Chişinău, care nu par axaţi decât pe schimbarea priorităţilor. “Integrarea europeană trece pe planul doi, deşi cu acest slogan guvernanţii au câştigat alegerile. În schimb, reintegrarea cu Transnistria devine prima prioritate, deşi PLDM şi PDM nu au spus nimic despre aşa ceva în campania electorală. Prin proiectul de lege privind <<consolidarea neutralităţii>>, care va putea fi votat de PCRM-PDM-PSRM, cu aprobarea tacită sau opoziţia formală a PLDM, Republica Moldova va renunţa la ultimele resturi de suveranitate care i-au mai rămas, va pune de facto cruce peste parcursul european şi va rămâne un protectorat al Federaţiei Ruse. Această perspectivă este cosmetizată de către analişti şi editorialişti ai puterii cu numele de <<finlandizare>>, adică un statut asemănător celui avut de Finlanda în timpul Războiului Rece, cu păstrarea suveranităţii pe plan intern la schimb cu controlul URSS asupra politicii sale externe. Guvernanţii de la Chişinău mai sunt şi lăudaţi pentru abilitatea lor diplomatică. Chipurile ei ar fi simţit că Vestul i-a lăsat în seama Rusiei şi atunci ar fi găsit ca soluţie <<finlandizarea>>”, explică George Scarlat în analiza sa.
Această “finlandizare” nu este, însă, decât propagandă. “Războiul Rece s-a terminat de un sfert de secol. Premierul finlandez în persoană a declarat că se simte ofensat de folosirea noţiunii de <<finlandizare>>, pentru că Finlanda nu se află între două lumi, ci este parte integrantă a Occidentului, inclusiv din punct de vedere al apărării”, notează analistul FUMN.
“Finlandezul are dreptate, iar o Republică Moldova aşa-zis <<finlandizată>> nu ar însemna decât un stat care s-a întors înapoi de unde a plecat, la fel ca păsările eliberate din colivie şi neobişnuite cu libertatea”, subliniază George Scarlat.
Citiţi aici articolul integral.
