În condiţii meteorologice extreme au mărşăluit sute de kilometri, din Chișinău spre Bucureşti, şi acelaşi sadism al soarelui au întâmpinat ieri şi în Piaţa Universităţii.
Umbrele copacilor păreau total neputincioase în a placa înaintarea zăpuşelii. La ora 14.00, asfaltul dogorea ca proaspăt turnat sub tălpile miilor de români adunaţi, cu mic, cu mare, în faţa Teatrului Naţional pentru a-i primi pe tinerii basarabeni care plecaseră pe 5 iulie în Marşul lui Ştefan cel Mare.
„Marş” – doar o referinţă generică aplicată terminologic şi practicată minuţios, prin acte repetate de voinţă impresionantă, la nivelul fibrei musculare îndurând epuizarea fizică rămasă zilnic în urma distanţelor de zeci de kilometri parcurşi la picior, cu muşuroaie de băşici pe tălpi, insolaţie, febră musculară şi dureri crunte de cap. Definiţia exactă a esenţei trupurilor angrenate în acest efort covârşitor este, zic eu, o declaraţie fermă de dragoste şi onoare (da, da, se mai fabrică, încă, aşa ceva şi în ziua de azi, în realitatea diurnă, nu în visele nocturne) adresată apartenenţei memoriale şi integralităţii identitare.
Dar, dintr-odată, aerul sufocat de căldură a devenit un fenomen neputincios, când, însoţită de ecourile unor bătăi de tobe, la intersecţia de la Kilometrul 0 – simbolul-totem al Revoluţiei române din decembrie ’89 -, fluturând în vaste mişcări coordonate steaguri ale României, coloana Marşului s-a ivit, părând interminabilă (clădirea impozantă a Facultăţii de Litere eclipsa orice măsurătoare a lungimii), şi s-a amestecat cu mulţimile care aşteptau. Orice ochi curăţat de impurităţi politice şi neatins de cataracta prejudecăţilor culturale n-avea cum să nu citească în explozia de bucurie şi în forţa îmbrăţişărilor dintre cei din Piaţă şi tinerii basarabeni poate cea mai înaltă intensitate a sensului de conştiinţă naţională şi a sensului de voinţă populară, totul unit într-o energie colectivă care efectiv îţi electriza părul pe mâini. Cu alte cuvinte, clipe de coerenţă istorică tulburătoare. Nimic naţionalist în ce scriu aici, nicio psihoză ideologică pitită în degetele mele. Numai dezgustul ameţit de idiosincrazii superficial-deconstructiviste într-ale afectelor publice, sau pur şi simplu ignoranţa a tot şi tot şi toate, ar fi putut refuza evidenţa masivă a acestei întâlniri a oamenilor de pe cele două maluri ale Prutului.
Să punem un accent necesar: discursul public pe tema Unirii a atins acea anvergură a legitimităţii în care forţa energiilor emoţionale investite în acest proiect de reabilitare identitară a ajuns să producă o atracţie reciprocă tot mai extinsă, din ce în ce mai mare în rândul populaţiei celor două state româneşti. Atracţie care le întăreşte tot mai mult atenţia sentimentală. Ce este atenţia sentimentală? Atenţia sentimentală este scutul antirachetă al discernământului social pe teme de maximă sensibilitate istorică. O paradigmă pe care istoria o confirmă de sute de ani: odată întărită atenţia sentimentală, creşte şi capacitatea de a fenta şi de a pune cu botul pe labe manipularea politică.
Asta s-a văzut ieri în Piaţa Universităţii, asta s-a văzut sâmbătă la refacerea „Podului de Flori”: o enormă atenţie sentimentală între românii de aici şi românii de acolo.
Unirea e la un pas distanţă, atât, un pas distanţă.
