La Chișinău va fi instalat bustul lui Spiru Haret

Cheltuielile pentru proiectarea, executarea şi edificarea bustului, precum şi cele necesare pentru lucrările de amenajare a terenului aferent sunt asigurate din contul Liceului Teoretic „Spiru Haret” din Chişinău.

Spiru C. Haret s-a născut pe 15 februarie 1851, în Iaşi, într-o veche familie armenească. De mic a arătat un talent deosebit în matematică, publicând, încă din perioada liceului, două culegeri de profil, una de algebră şi o alta de trigonometrie, scrie Adevărul. În 1869, Haret intră la Universitatea din Bucureşti, studiind, în paralel, matematică şi fizică. În aceeaşi perioadă, dezvoltă şi un interes fugar pentru religie, ţinând o serie de cursuri de matematică la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Prima tentativă profesorală este abandonată în mai puţin de un an, în momentul în care Haret a decis să-şi reia studiile serioase şi să aleagă cariera de cercetător. În 1874, la 23 de ani, viitorul ministru absolvea cursurile Universităţii din Bucureşti, cu o dublă licenţă, în fizică şi matematică.

O descoperire esenţială

La câteva luni distanţă, Spiru Haret câştiga o competiţie şcolară organizată de Titu Maiorescu. Premiul: o bursă de studii la Paris, unde urma să frecventeze cursurile de matematică ale celebrei universităţi Sorbona. În 1875, obţinea deja licenţa în matematică, urmată, un an mai târziu, şi de cea în fizică. Haret străbătuse astfel toate etapele fundamentale ale unui viitor cercetător de excepţie. Lumea academică aştepta însă de la el dovada capacităţilor demonstrate, până acum, doar prin diplome şi distincţii. Iar această dovadă avea să apară în 1878, când Spiru Haret avea numai 27 de ani.  Pe 18 ianuarie 1878, Spiru Haret îşi susţinea cu succes lucrarea de doctorat cu teza „Sur l’invariabilité des grandes axes des orbites planétaires“ (n.r. – „Despre invariabilitatea axelor majore ale orbitelor planetare“). Comisia examinatorilor era condusă de Victor Puiseux, matematician celebru şi deţinător al catedrei de „Mecanică cerească“ de la Sorbona. Lucrarea avea să inaugureze o mică revoluţie în domeniu, cu efecte durabile peste secole. La momentul susţinerii doctoratului, se ştia că planetele îşi perturbă orbitele, deviind astfel de la traiectoriile eliptice descrise în Prima Lege a lui Johannes Kepler. Problema fusese reluată în 1773 şi 1776, de către Pierre Laplace şi Joseph Louis Lagrange, ambii arătând, prin folosirea unor termeni seculari de gradul I, că axele majore ale orbitelor sunt stabile. În 1808, Siméon Denis Poisson ajungea la aceleaşi concluzii ştiinţifice, folosind termeni seculari de gradul II.  În lucrarea sa, Haret demonstra, folosind termenii seculari de gradul III, că axele nu sunt stabile, cum se credea, ci că au parte de o variabilitate temporală, denumită „perturbaţii seculare“. Cu alte cuvinte, Haret demonstra că mişcarea planetară nu era una stabilă.

Craterul „Haret“

Eruditul matematician şi astronom Jules Henri Poincaré observa: „În 1878, Spiru Haret a dovedit existenţa termenilor seculari de gradul III şi acest rezultat a provocat o mare uimire“. Teza de doctorat a lui Haret e republicată în Analele Observatorului Astronomic din Paris, în 1885, iar în 1889, de Poincaré. Facultatea de Ştiinţe din Paris trimite o adresă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, felicitând România „pentru un asemenea talent“. Henri Poincaré avea să continue cercetarea lui Haret, în ceea ce este cunoscut astăzi ca fiind „Teoria Haosului“. Félix Tisserand, un alt mare astronom francez, recomanda chiar extinderea metodei lui Haret şi în privinţa altor probleme din domeniu, iar mult mai târziu, în 1955, astrofizicianul Jean Meffroy a reluat cercetarea lui Haret, folosind noi tehnici de lucru. Relevanţa lui Spiru Haret în cercetarea astronomică a fost consolidată în 1976, când, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea sa, un crater de pe harta Lunii – pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud şi longitudine 176 grade vest, în partea lunară invizibilă – a primit numele său. Era primul român care anunţa valoarea şcolii româneşti de matematică.

NOUA INOVAŢIE: MATEMATICA, FOLOSITĂ ÎN SOCIOLOGIE

Spiru Haret putea să rămână în Franţa. Avea asigurat un loc bine remunerat ca profesor universitar. A preferat însă să revină în ţară, abandonând instantaneu activitatea de cercetător, în locul uneia de profesor. Prima pe listă, începând cu 1878, este Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, unde devine profesor, atenţie!, prin concurs. Avea să rămână aici până în 1910, când va fi succedat la conducere de Dimitrie Pompeiu. Urmează, din 1882, Catedra de Geometrie Analitică a Şcolii de Poduri şi Şosele (actuala Universitate Politehnică). Începând cu 1879, devine membru corespondent al Academiei Române, primind drepturi depline din 1892. Avea să profeze din spatele catedrei până în 1910, când se pensionează, ba şi după aceea, până la moarte, pe 17 decembrie 1912 (la 61 de ani), ţinând prelegeri de popularizare la Universitatea Populară. Va reveni doar ocazional la marile pasiuni ale tinereţii, matematica şi astronomia. Mai întâi, prin publicarea a două articole de profil, unul în 1880, iar celălalt în 1912. Apoi, prin înscrierea sa, ca membru fondator, la inaugurarea Observatorului Astronomic din Bucureşti, înfiinţat în 1910.

În căutarea sistemului

În 1910, Spiru Haret publica lucrarea „Mecanica socială“. La 32 de ani de la momentul în care uimise lumea ştiinţifică pariziană cu noua metodă de lucru din astronomie, bazată pe cercetarea matematică, românul bulversa din nou elitele profesorale din întreaga lume cu o nouă inovaţie: introducerea matematicii pentru a defini comportamentul social. Retrospectiv, se consideră că noţiunile introduse de Spiru Haret au prefigurat noţiunea fictivă de „psihoistorie“, un tip de matematică dezvoltat de Hari Seldon, personajul celebrei „Fundaţii“, scrisă de Isaac Asimov. „Mecanica socială“ este mai puţin despre rezultatele unei cercetări, cât despre sistemul, modul de lucru. Nu este deloc întâmplător că Haret îl invocă în lucrare, în repetate rânduri, pe Descartes, considerat unul dintre reformatorii aparatului conceptual ce-ţi permite abordarea unui sistem. Astfel, a spune că matematica sau astronomia stau la bazele noului mod de lucru este un adevăr, dar nu întregul său. Haret este interesat de aplicarea întregii mecanici raţionale la fenomenele sociale. Punctul de pornire al cercetării sunt prezumţiile individualismului metodologic, adică al explicării societăţii în termeni de sumă a indivizilor, şi nu prin relaţiile sociale dintre aceştia. Aşa cum mecanica naturală presupune identificarea poziţiei geometrice a unui punct în funcţie de trei elemente, la fel mecanica socială presupune caracterizarea omului pe trei coordonate: moral, intelectual şi economic. De aici, Haret descrie conceptele de mişcare socială, forţă socială, cauză socială şi echilibru social ale unui individ, cu alte cuvinte conceptul unitar de „statică socială“.

Noua direcţie

În replică, există şi o „dinamică socială“, caracterizată de trei axiome: a inerţiei, a mişcării relative şi a egalităţii dintre acţiune şi reacţiune. Ce l-a determinat însă pe Spiru Haret să întreprindă o astfel de cercetare complicată, alegând să o publice într-o ţară fără mare tradiţie ştiinţifică, la acel moment? Ei bine, potrivit propriei mărturii, se pare că tocmai această rămânere în urmă a României l-a impulsionat pe savantul obişnuit  cu precizia matematică să se preocupe de găsirea certitudinilor şi în ştiinţa socială. Iniţiativa lui Haret se plasa pe o linie de activism inaugurată în 1879, când a participat, pentru prima oară activ, la reforma socială prin reforma educaţiei. De la acel moment, Haret avea să abandoneze aproape definitiv cariera în cercetare pentru a se dedica vieţii politice. Prins în noua reformă a învăţământului, mai întâi în calitate de participant şi iniţiator al unor acte legislative, apoi ca iniţiator direct, în calitate de ministru, Haret avea să-şi dedice restul vieţii pentru ceea ce percepea ca fiind salvarea unui popor ameninţat de cel mai mare pericol cu putinţă: ignoranţa deplină.