Să ne băgăm picioarele într-un lighean cu apă rece, propun, să ne lăsăm lejer pe spate şi să urmărim câteva dintre măreţele realizări ale independenţei Republicii Moldova.
Imaginaţi-vă această independenţă ca fiind un sâmbure de caisă. Luaţi un ciocan şi spargeţi acest sâmbure, ca să ajungeţi la piticul miez din pântece.
Ce vedem, la 25 de ani distanţă, printre resturile sâmburelui?
Vedem un număr impresionant de crize economice, dublate de crize sociale şi triplate de tensiuni teritoriale dintre cele mai nenorocite. Practic, economic, social şi teritorial, ultimii 25 de ani pot fi, la scară istorică, echivalentul infecţiei virale numite Zona Zoster.
Vedem, sub pretextul unor depozite de arme, Rusia în toată splendoarea ei de ocupant cinic, cu agilitatea unui vampir profesionist, călare pe spinarea unui teritoriu traficat en gros şi en detail la talciocul unei demagogii stataliste, şi multe păpuşi de cârpă care nu au putut îndeplini decât un singur proiect politic. Falimentul multilateral dezvoltat.
Vedem decepţia lui 2002 batjocorită în hăhăitul dispreţuitor al lui Iurie Roşca şi sângele vărsat în 2009 pentru a edifica, în ultimă instanţă, o nouă faţă, pudrată cu mai multă pricepere, a aceluiaşi capitalism de cumetrie, cu unele excepţii, plantat de gaşca Voronin.
Vedem cutremurul miliardului furat. De fapt, rectific, pe ăsta nu prea îl vedem, căci a fost amputat şi cu fierăstrăul profesionist al Moscovei.
Vedem toxinele unei oligarhii care, în unele aspecte, pot părea mai inventive decât cele din intestinele Kremlinului.
Vedem un stat gonflabil care, în absenţa vitală a Unificării cu România, a NATO şi UE, nu a putut produce decât smog identitar, izolaţionism fără miză, un vid sinistru al bunăstării şi hoţie. Doamne, şi ce hoţie!
Şi mai vedem, încă o dată, o Rusie beată cui care îşi face de cap pe malul Nistrului într-o maşină diplomatică, accelerând ca cel mai imnic scuipat sovietic spre obrazul oamenilor simpli, un instantaneu colonialist care nu mai necesită alte comentarii.
Nu poţi desena cu creta pe asfalt o casă şi să aştepţi ca din ea să se ridice o casă adevărată. Asta ar trebui să fie concluzia a 25 de ani de „independenţă”, nu alta.
Din cretă nu se ridică decât praful. Praful şi pulberea, domnilor călăi cu permis de „naţiune civică”.
