În contextul „războiului informațional” purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a propagandei neprietenoase. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (atât cât este omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut.
De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române), condus de prestigiosul expert Dan Dungaciu, profesor la Universitatea din București. Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.
Trecutul, dincolo de orice formă de manipulare și de propagandă, este dificil de cunoscut. Dificultatea vine dintr-o chestiune relativ simplă: istoria-cunoaștere (unii îi zic și istorie-discurs) nu se poate suprapune niciodată perfect peste istoria-realitate. Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcție de izvoarele păstrate și cunoscute. În plus, mai sunt și viziunile diferite ale istoricilor asupra vieții, viziuni care generează și interpretări diferite asupra trecutului (care este tot o dimensiune a vieții). Istoricii sunt și ei oameni, cu idei moștenite din familie, cu o anumită educație, cu opinii politice și filosofice, cu interese etc. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii și se multiplică nevoia permanentă de noi investigații istorice.
Trecutul, fiind de fapt viață revolută, este foarte tentant, are mulți fani care ar vrea să-l cunoască fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialiști, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă și în rândul unora dintre specialiști, adică al unor istorici de meserie, care au învățat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcție de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reușesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceștia nu o au; pe de altă parte, alții ar putea să ajungă ușor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat și în limbi accesibile –, dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialiști nu mai merg la surse se leagă de anumite concepții filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculații gratuite, în condițiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realității contemporanele este de ajuns adepților post-adevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.
Citiți aici materialul integral.
