Sunt în inima Bucureştiului de 9 luni. Capitala mi-a zâmbit monden, din prima zi. Sunt venit de la Cernăuți şi sunt român cu sufletul şi trăirea. Deşi sunt mândru de acest fapt, nu am îndrăznit vreodată să scriu pe un gard sau pe un pod cine şi de unde sunt. Mă aflu într-o țară democrată, care aparține strămoșilor mei, deci și mie. De aceea am dreptul trăirii românești și cuvântului românesc, precum îl au toți cei care se numesc români, precum îl au învățăceii veniți din Basarabia.
Am citit pe garduri, pe poduri, pe pereți de cartiere, că Basarabia e pământ românesc! Nu se neagă afirmaţia şi adevărul, dar și Nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți, cu aproape 200.000 de români, este cât se poate de românesc. Şi e ciudată situația, cel puţin pentru mine, când se confundă Chișinăul cu Cernăuţiul, când Cernăuțiul este atribuit Basarabiei. E o eroare. Actualmente Cernăuțiul este regiune a Ucrainei, deși au în comun prea puține pagini de istorie și de tradiție. O dovadă incontestabilă, că orașul este românesc, este Privilegiul lui Alexandru cel Bun, privilegiu care datează cu 1408. Alt privilegiu sau letopiseț mai vârstnic vorbește că copilăria acestui oraș nu există. Privilegiul e o dovadă argumentativă, nu poetică. Cernăuțiul are o vârstă românească.
Oare mai contează aceste detalii într-o epocă materială? Contează că după sârma ghimpată trăiesc aproape 200.000 de români, care vorbesc limba lui Eminescu. A… dar cine mai știe că Eminescu a fost elev la un liceu din Cernăuți? Nu contează! Nu contează niciun detaliu atâta timp cât nu ne interesează cine suntem. Cine suntem? Suntem… grăbiți. Timpul e cea mai complicată problemă și mai suntem și studenți. Ne place viața. Avem și examene de două ori pe an.
Lăsând aluziile în soarta lor, ar trebui să cunoaștem unele lucruri pe de rost.
În Nordul Bucovinei sunt mii și mii de români rupți de la pieptul României, încă din 1941. Calvarul acestor români, dintotdeauna la ei acasă, a început odată cu încorporarea regiunii în U.R.S.S. La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmâneze organelor administrative niște cereri, care să le permită să treacă frontiera şi să ajungă la rudele lor de sânge. Acolo ar fi putut să înceapă o viață de la capăt fără soldați bolșevici flămânzi în casa lor, care să le impună ce să facă.
Organele, însã, refuzaserã sã primeascã cererile. Disperatã, mulțimea luã drumul cãtre granițã în speranțã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri și cruci luate din bisericã, va reuși sã-i convingã, totuși, pe grãniceri și, astfel, sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã. Procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii au început sã doboare cu gloanțe de armã rândurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei. Peste 5.000 de români au fost împușcați.
Masacrul de la Fântâna Albã a fost precedat de masacrul de la Lunca. În noaptea de 6 spre 7 februarie, unde altã coloană de români bucovineni a încercat sã treacã frontiera sovietico-românã, din apropierea râului Herțușca. Nu au mai reușit. Din cei peste 400 – 600 de persoane doar 47 au mai vazut lumina zilei.
O altă filă dureroasă și de neșters din istorie o reprezintă deportările românilor din regiunea Cernăuți. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de copii, tineri, femei și bãrbați, din regiunea Cernãuți, au fost deportaţi în Siberia și Kazahstan, pentru cu singura vină de a fi români.
Dintotdeauna românesc, Nordul Bucovinei este o parte de nedezmembrat din întregul României, țara în care trăim, iubim, invățam, dar în care trecem prea ușor cu vederea peste unele lucruri mici…”nimicuri” cum le-ar spune unii. Cei masacrați și deportați merită să fie numiți români și să nu le fie confundată baştina și memoria… Începând de la o cărămidă suprapusă peste alta începe construcţia unei case mari.
Sunt la București de 9 luni și mi-e dor de Cernăuți, unde se iubește, se simte, se gândește românește; unde se colindă în română, unde se zice ,,Bună ziua!” în română, unde totul e atât de românesc încât nu se justifică efortul de a scrie pe garduri, pe pereți de cartiere din inima Bucureștiului, Nordul Bucovinei, pământ românesc. E un ţinut românesc şi punct.
Sursa: Spre Vest
Foto: Mădălin Focşa
