Domnule Popa, cum aţi descoperit că la Ţiganca se odihnesc ostaşi români?
Eram într-o plimbare cu Antonie Popescu prin Basarabia, la biserica din Cania, la părintele Vasile Burduja, dacă vă spune ceva numele, un om de mare ispravă, pe care de fiecare dată când îl văd îi spun: ,,Să-ţi ţină Dumnezeu năravul”… Şi mă aflam într-o discuţie cu părintele Burduja şi îl văd pe Antonie că se-apleacă şi adună ceva, se-apleacă şi-adună, se-apleacă şi-adună… Când mă uit mai bine, un câine cu un os de-ăsta din şold, în gură, zburda… Câinele apăra o stână de oi pe pământul ăla, pe care timpul şi ploile l-au spălat… Astfel că oasele ieşeau la suprafaţă. La un moment dat văd un capăt de curea, ca un fir de iarbă, ieşind din pământ. Şi când trag de el, începe tot pământul să alunece, aşa… Erau schelete peste tot. Un părinte călugăr pe care l-am rugat să vină acolo, Tifon, pare-mi-se, a săpat o jumătate de metru… Erau claie peste grămadă, capete peste picioare aruncate de-a valma… Şi am găsit un craniu cu o dantură întreagă, iar lângă craniu o oglindă şi ne-am dat seama că ăsta era fecior tânăr… Ne-a zis părintele – ,,Aici au fost lupte”. Dacă nu mă înşel, pe Dealul Epureni… Am urcat, monumentul era distrus… Dar m-am legat de oase. Le-am pus într-o pungă, le-am luat în ţară, în România – eram revoltat! – în ideea să îi conving pe mai marii noştri de această crimă. Şi să-şi facă datoria mandatorie de a-şi îngropa morţii. Nu că erau îngropaţi de-a valma, ci erau batjocoriţi zilnic, călcaţi în picioare… Am fost dat afară. Le spuneam: ,,Uite, aici am oase” şi… Întâmplarea a fost că atunci începuse să se înfiinţeze Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor şi acolo am găsit nişte oameni minunaţi, ca domnul Scarlat. Iniţial nu ne-am înţeles, eu încercam să aflu cum au putut lăsa aşa lucru să se întâmple, ei ziceau că nu au ştiut şi în cele din urmă a luat fiinţă acel Cimitir de Onoare. În doi ani, între 2004 şi 2006 s-au întâmplat minuni. Am primit şi fonduri de la Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, am făcut şi cu banii noştri… În momentul în care am cumpărat pământul, că asta este prima acţiune pe care am întreprins-o, am încercat să aducem nişte călugări care să stea pe acest pământ şi, conform tradiţiei, să se roage pentru odihna veşnică. Primăria nu dădea voie să se ridice niciun edificiu… Ei, în deal este aşa, ca o chilie şi părintele a zis: ,,Ei, dacă nu îmi daţi, o să fac un tunel în deal, acolo”. Şi l-a lărgit, şi l-a lărgit, şi l-a lărgit… Şi tunelul are o capelă acum, are o bucătărie, are şi apă caldă… A devenit locuibil. Şi acum e un părinte care locuieşte acolo. Dar de aici am dat de o altă mare problemă care este acum la Chişinău.
Vă referiţi la Cimitirul militar de la Botanica de Jos?
În acest loc au fost înmormântaţi eroi militari din şase state care au participat la Primul Război Mondial. E vorba de România, Rusia, Austro-Ungaria, Franţa, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia. Nu de mult timp am citit un articol semnat de Angelina Olaru, în care vorbeşte de un loc în Botanica, unde este cimitirul ostaşilor beligeranţi. Pe acest cimitir, comuniştii au ridicat un spital de pneumonologie pe care l-au dărâmat şi au vândut locul unor companii franceze sau unui francez care urmează să facă apartamente, clădiri, mall-uri şi aşa mai departe. De la început, ideea a fost să sensibilizăm misiunile diplomatice ale ţărilor ai căror soldaţi zac acolo şi împreună cu mass-media să obligăm Guvernul R. Moldova să rezilieze contractul, sa facă tot ce se poate face ca acest pământ să rămână în scopul pentru care a fost creat. Şi ce am mai aflat: pe actul de concesiune sau de cumpărare, comuniştii – că asta s-a întâmplat în timpul tovarăşului Voronin – nu au trecut că aici ar fi loc de înmormântare, nimic, nicio vorbă. ,,Am vândut un lot”. Chirtoacă nu le-a dat autorizaţie de construcţie. În momentul de faţă, locul nu e-al nostru, al statului, al Primăriei, ci al unui domn francez care vrea să construiască. N-a venit nicio Ambasadă, nici cea românească, aşa, ca să nu se implice, să stăm cu coada între vine… Avem nevoie de mass-media în cazul ăsta, de publicitate, pentru că dracul fuge de lumină, am învăţat asta de multă vreme şi nu îi place să se afle adevărul despre el… Vrem să creăm un fel de comitet de iniţiativă care să se ocupe de aceste probleme acolo şi orice acţiune, orice hârtie, orice interpelare pe care o face să fie mediatizată, să se simtă presiunea pentru a se găsi o soluţie.Deja s-a construit în partea dreaptă. Nouă ne-a rămas o porţiune neconstruită, dinspre stradă, o esplanadă cu scări multe, sparte, cu buruieni… Vulturii care străjuiau intrarea au fost sparţi şi ei… În spate, unde e iarbă, unde sunt buruieni, vin tot felul de oameni fără adăpost, se fac grătare… Este o indecenţă! Ar trebui fie împrejumuit locul acela, fie să vină angajat un paznic… Nu vreau să învinuiesc pe nimeni, eu vreau pământul înapoi, nu să dezgrop morţii. Suntem doi în groapă şi ne certăm cine e de vină. Trebuie să discutăm ce putem face acum, cum putem ieşi din situaţie. E o neputinţă a noastră. ,,Cine-a tras în noi de la 22?”, e o vorbă de-a noastră. Hai să facem… Uite, ungurii ne iau Ardealul şi noi discutăm cine a tras în noi.
Practic, cimitirul acesta e utilizat ca spaţiu public, având la el acces oricine?
Oricine. Sunt buruieni mari şi copaci, mai vin oamenii să facă un grătar… Ce se-ntâmplă, când eram o dată la Ţiganca, intrigat de ce-am văzut acolo, nu ştiu, unul dintre noi a avut nişte covrigi, am făcut o pomană când am găsit oasele, am mers la biserica din sat, din Ţiganca, era o sărbătoare pe rit vechi… Biserica e în cimitir. Aşa de mari erau buruienile, încât nu se vedeau crucile, mormintele… E poate specific nouă, această indolenţă. Părintele aparţinea, am aflat după aceea, de Mitropolia Moldovei şi când a auzit că vrem să stăm de vorbă cu el, ne-a întors spatele şi a stat numai la altar, până am plecat. Ce vreau să spun e că nici mormintele lor nu le îngrijesc. Şi din câte ştiu eu, una dintre faptele bune recomandate de Biserică este să îngrijeşti mormintele, să ai grijă şi respect faţă de ai tăi. Iar preoţii, în loc să îndemne populaţia să cureţe mormintele măcar pe aleea care duce la biserică… Dureros că se întâmplă şi astăzi aşa ceva. Valoarea acestui cimitir este incomensurabilă pentru că noi facem asta nu pentru că cei de-acolo sunt români sau numai români, sunt şi ostaşi care au luptat împotriva interesului României şi le-aducem omagiu, le-aducem respect şi acest cimitir, despre care se zvoneşte că ar fi monument istoric – nu am verificat- poate însemna pentru pentru generaţiile viitoare un memento mori. Unde mergem, oameni buni, dacă toţi ajungem aici? Să găsim alte soluţii decât războaiele.
Pentru a citi partea I a interviului, accesaţi acest link.
Foto: Iulia Modiga/Info Prut
