„Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (Marcu 12, 41-44)
Este sâmbătă. Doamna Raisa Padurean, directorul adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol, se află la Iași. Am sunat-o, plângea. Plângea de cancer.
Caut pe InfoPrut momentele noastre bune. Nu-s. Viața doamnei Raisa este ca un film de care ne ferim pentru a nu ne indispune.
Găsesc întâi așa: „Mă uit pe Facebook la o galerie foto postată Raisa Padurean, directorul adjunct al Liceului românesc „Lucian Blaga” de la Tiraspol. Întrebare pentru cei de la Bucureşti: nu ştiţi ce-i cu liceul acesta? Vă spun eu, este ţinta permanentă a persecuţiei separatiştilor transnistreni îndreptate împotriva oricărui fascicul de identitate românească. Ce înseamnă să afirmi că eşti român în regiunea transnistreană? Simplu, va începe vânătoarea. O vânătoare răbdătoare, tipic kaghebistă. Mai întâi ţi se va lua orice posibilitate de a munci, nimeni nu te va angaja, ameninţările cu moartea vor fi la ordinea zilei, la fel şi agresiunile fizice, vei fi răpit, dacă eşti femeie, eşti sub constanta ameninţare a violului, ţi se vor inventa dosare penale, vei fi uneori internat cu forţa, iar dintr-o mizerie într-alta, se poate ajunge ca în 2004, când profesorii liceului au fost scoşi cu armele afară şi clădirea a fost devastată de miliţienii teleghidaţi de la Kremlin, moştenirea sovietică a unui episod din 1992, când miliția a deschis focul în faţa elevilor. Mă uit pe Facebook la o galerie foto postată de Raisa Padurean şi în fiecare fotografie totul este crunt. Andrei Cojocaru şi Tamara Cojocaru. Andrei, un tânăr pictor extrem de talentat, alături de mama sa bolnavă, care se stinge încet într-o cameră minusculă de cămin, în frig şi în teroarea zilei de mâine. Pentru că sunt români. Pentru că declară că sunt români. Într-un colţ al încăperii se poate vedea un lighean de plastic într-o chiuvetă smălţuită şi mâncată de rugină şi un perete cu flise sparte şi tenciuiala scorojită. Ţevile au cedat şi apa bălteşte pe podea. Stai şi te întrebi care este diferenţa între această cămăruţă şi o celulă de puşcărie. Libertatea? Ceea ce au ei nu este libertate, este o existenţă nevinovată pe care o animalitate revizionistă a Rusiei o striveşte zi de zi în picioare. Îmbrăcat într-o giacă neagră de iarnă, Andrei stă şi suportă. Lângă el, în pat, învelită cu o plapumă, Tamara Cojocaru, mâncată pe interior de boala ei necruţătoare, stă şi suportă. Iar eu stau la mare îndepărtare, într-un Bucureşti ce aparţine unei alte lumi, la căldură, neputincios, tremur de furie şi mă simt o glumă proastă, având la dispoziţie doar semne grafice sterile, doar o sumă de cuvinte într-un articol. Într-o altă poză, pe un pervaz, în lumina iernatică orbitoare a ferestrei, sunt poziţionate trei pahare de unică folosinţă unul lângă celălalt. Pe un pahar, Andrei a scris cu un marker cifra 1. Pe altul, cifra 2. Pe altul, 3. În paharul numărul 3 sunt cinci pastile colorate. „Pentru că nu mai suporta chimioterapia, iată medicamentele care i-au fost prescrise, nu de un medic oncolog, dar de un medic de familie din Tiraspol. Nr.1 e doza de dimineaţă. Nr. 2, la amiază, şi seara e nr.3, plus injecţii pe care i le face Andrei”, scrie Raisa Padurean în dreptul pozei. „Ce se mai aude peste Prut, acolo, la fraţii noştri?” – a întrebat-o Tamara Cojocaru pe Raisa Padurean când aceasta a intrat în cameră.”
Zilele trecute, doamna Raisa a fost operată la București. Este slăbită și nu poate scrie. Mă roagă să o sun. La telefon îmi zice că o proteză costă enorm. „Doamna Raisa, nu vă necăjiți, celulele îmbolnăvite se hrănesc cu mâhnire. O vom scoate la capăt”, altceva nu pot îngăima.
Recuperarea medicală după operație costă enorm pentru un om de rând. Doamna Raisa este om de rând și erou.
De-acasă, elevii liceului o întreabă când revine.
Sârmă ghimpată în jurul instituției de învățământ, profesori și directori reținuți, interogați, elevi racolați de servicii, chirii uriașe.
În liceu: dor de Țară.
De la an la an, tot mai puțini copii. Părinții se tem de repercusiuni, așa că îi trimit fie la școli în care se studiază în limba rusă, fie cât mai departe.
În anul 2004, aşa-zisul “soviet suprem” de la Tiraspol a hotărât să închidă cele opt şcoli cu predare în limba română din regiunea separatistă a Republicii Moldova, Transnistria. Elevii, părinţii şi profesorii au refuzat să părăsească instituţiile de învăţământ şi să îşi încheie activitatea. După câteva luni, la presiunea OSCE şi a Consiliului Europei, şcolile au continuat predarea în limba română. Dosarele a 170 de elevi, părinţi şi profesori care au denunţat presiunile la care au fost supuşi din partea regimului separatist pentru a renunţa la utilizarea alfabetului latin au fost depuse la CEDO în acelaşi an. În urmă cu o săptămână, după opt ani de aşteptări, judecătorii CEDO au decis că Federatia Rusă a încălcat drepturile elevilor din şcolile cu predare în limba română din Transnistria, fiind obligată să achite despăgubiri morale de 1 milion şi douăzeci de mii euro şi 50 mii Euro cu titlu de costuri de reprezentare. Liceul ,,Lucian Blaga” din Tiraspol nu se află printre şcolile cărora li s-a făcut dreptate pentru că dosarele acestuia nu au mai ajuns la CEDO, rătăcindu-se pe drum.
Rusia nu a plătit. Rusia nu dă doi bani.
În 2012, doamna Raisa mărturisea pentru InfoPrut că „viaţa multor profesori s-a schimbat. Au plecat peste hotare, unii au cerut azil politic şi trăiesc foarte bine, alţii muncesc la negru şi au din ce-şi întreţine familiile. Noi, cei rămaşi să muncim în continuare, în toţi aceşti 8 ani am aşteptat decizia CEDO şi până la urmă am primit o lovitură dură, pe care nu am meritat-o, din partea Comitetului Helsinki. Toţi profesorii au probleme de sănătate. Acum dacă şi dosarele noastre ar fi ajuns la CEDO, am fi avut bani de tratament, cel puţin, pentru că nimeni nu-şi bate capul de sănătatea noastră. Schimbări sunt, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni în colaborare cu primarul de Chişinău ne-au ajutat să completăm baza tehnico – materială a liceului. Un grup de băieţi din România, în frunte cu George Simion, au făcut cadou calculatoare, videoproiector şi altă tehnică de care are nevoie liceul pentru a fi modernizat”.
Doamna Raisa ne-a ținut mereu la curent cu activitățile din liceu: marcarea Zilei Unirii Basarabiei cu România, a Zilei Naționale a României, a Zilei Limbii Române.
„Este prima dată când nu am fost la careul de sfârșit de an… din practica mea de 37 de ani în pedagogie, din care 24 de ani am muncit numai în școala românească din Tiraspol”, își spune oful doamna director.
Elevii liceului cred în tricolor.
Doamna Raisa crede în noi, în România.
Doamna Raisa a ținut vie România în sufletul unor copii care au avut nenorocul să vină pe lume într-o regiune transnistreană controlată de separatiști și de iluzia unui URSS înviat, să ținem și noi vie România în sufletul dumneai.
Dăruind, vom dobândi.
Pentru donație în lei: IBAN – RO89BTRLRONCRT0450710301
Pentru donație în dolari americani: IBAN – RO43BTRLUSDCRT0450710301
Pentru donație în euro: IBAN – RO39BTRLEURCRT0450710301
Pentru donație în lire sterline: IBAN – RO94BTRLEURCRT0450710301
Pentru cei care donează din afara României: cod SWIFT – BTRLRO22.
(Banca Transilvania, cont deschis pe numele Padurean Raisa)
