Episcopul Dionisie Erhan reprezintă una dintre cele mai marcante personalități eclesiastice basarabene din prima jumătate a secolului XX, fiind unul dintre luptătorii pentru realizarea statului național unitar român.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis însrierea lui în ceata sfinților în data de 25 octombrie 2018, iar ziua de prăznuire a fost aleasă cea de 17 septembrie, data la care duhovnicul luminat al Basarabiei a trecut la cele veșnice. Proclamarea canonizării Sfântului Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail, va avea loc anul acesta pe 27 noiembrie la Catedrala Patriarhală, cu ocazia sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, iar credincioșii se pot închina la icoana și moaștele sale în perioada 25-28 octombrie.
Preasfințitul Episcop Dionisie, cu numele de botez Dimitrie, s-a născut la 2 noiembrie 1868, în satul Bardar, județul Lăpuşna (astăzi raionul Ialoveni, Republica Moldova). Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Adriana, oameni simpli și foarte evlavioși, neamul său trăgându-se din răzeși, arcașii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
La vârsta de 15 ani, în 28 noiembrie 1883, Dimitrie Erhan a intrat ca frate în Mânăstirea Suruceni. Tânărul nevoitor al lui Hristos este profund marcat de chipul luminos al ieroschimonahului Serafim Blănarul, starețul mânăstirii, model pilduitor de autentică viață monahală, care a avut o înrâurire binefăcătoare asupra sa. De asemenea, ieromonahii Anatolie Turovici și Iosif Botea l-au înconjurat cu toată atenția și dragostea părintească, fiind pentru el îndrumători încercați și susținători sinceri pe calea grea a nevoinței călugărești. Era o fire smerită, evlavioasă, sensibilă, plină de noblețe sufletească. Era dornic de carte, stătea cufundat ore întregi asupra Sfintei Scripturi, literaturii patristice, asupra dogmaticii ortodoxe. Studiul istoriei neamului îi trezește un sentiment de durere pentru destinul nefericit al multpătimitorului teritoriu dintre Prut și Nistru.
În 1890 a devenit rasofor, iar la 25 septembrie 1899 a fost tuns în monahism, primind numele de Dionisie. În anul 1900 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1904 este hirotonit în treapta de ieromonah. În 1906 îndeplinește ascultările de stareţ la Suruceni, iar în 1908 a devenit stareț.
A avut în permanență conștiința unității naționale, încrederea într-un destin măreț al neamului său. S-a aflat în fruntea mișcării moldovenilor din Basarabia (1904-1905), a ocrotit și a găzduit între zidurile Mânăstirii Suruceni pe mulți dintre militanții și luptătorii pentru Unire. A contribuit la chemarea armatei române în Basarabia în anul 1918, când trupele de bolșevici ruși au pus stăpânire pe capitala Basarabiei.
…o delegație secretă, însărcinată de Blocul Moldovenesc din Sfatul Țării trebuia să parvină cu orice chip la Iași pentru a solicita intervenția armatei române contra bolșevicilor în Basarabia, ajungând la mănăstire pe noaptea…Starețul Dionisie Erhan o primește cu brațele deschise, cu toată căldura unui frate și părinte. Îi oferă adăpost și cu riscul vieți, îi pune la dispoziție o trăsură…Nu voi uita niciodată cuvintele adresate la plecarea delegației vizitiului Vasile Harbuz:
- Frate, zise starețul Dionisie, să se prăpădească caii, să se prăpădească trăsura, să te prăpădești tu, dar săi duci pe dumnealor acolo unde îți vor spune.Să nu știe nimeni de unde vi,pe cine duci și unde-i duci. Cu Dumnezeu înainte!
(Ion Pelivan, Istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia, pag 318)
Pe parcursul anilor i-a învăţat a citi şi a scrie româneşte pe toţi fraţii din mânăstire, se îngrijea ca monahii să fie instruiți, să cunoască adevărul de credință ortodoxă, istoria Bisericii și a neamului. A sprijinit redacția gazetei moldovenești Basarabia și colaborează cu revista bisericească Luminătorul, scriind o serie de articole contra sectei Inochentiștilor.
La 22 iulie 1918, pentru merite excepționale pe plan bisericesc și național a fost ridicat la treapta arhieriei bisericești, fiind hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iași, arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titlul al Ismailului. În 1923, după înființarea Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, i s-a dat titlul de Tighineanul.
În urma trecerii din viață a P.S. Episcop Justinian Teculescu în anul 1932, scaunul episcopal al Cetății Albe-Ismail a rămas vacant, iar Episcopul Dionisie a fost ales locțiitor de Episcop al Cetății Albe-Ismail. La 20 octombrie 1933 a fost ales de către Adunarea Eparhială ca Episcop titular al Ismailului. Înscăunarea sa a fost împiedicată temporar de faptul că Episcopul Dionisie nu era licențiat în Teologie, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin statul său nu putea să confirme alegerea sa. Dar Consiliul profesoral al Facultății de Teologie din Chișinău, împreună cu senatul Universității din Iași, luând în considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe arhiereul Dionisie Erhan, într-o însuflețită ședință, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa. După acest eveniment Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub președinția primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, confirmând alegerea P.S ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail.
Turma mie încredințată este la hotarul de răsărit al Țării, hotar care desparte două lumi, adânc deosebite. Acolo cu ajutorul Domnului, eu mă voiu strădui să țin drept steagul credinței strămoșești și al intereselor neamului meu iubit…Deviza mea în viață a fost credința, dragostea și pacea. Numai prin credință și dragoste vom putea ajunge la roade fericite și cei din minorități, ce locuiesc alături de noi, vor simții sub ocârmuirea noastră, ca nu sunt fii adoptivi, ci fii adevărați ai Patriei noastre Românești…În viața mea am supt învățăturile Sf. Scripturi și ale Sfinților bărbați ai bisericii noastre ortodoxe, cari m-au povățuit și îndrumat în toate împrejurările și greutățile din viața mea…După cuvintele Mântuitorului, eu am dat totdeauna lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu…iar ceeace privește legătura cu neamul și cu țara mea, de când m-am pomenit, gândul, și inima nu s-au oprit niciodată la Prutul vremelnic despărțitor…Trăiască România în hotarele ei, pe veci întărite!
(Cuvântarea de mulțumire adresat Regelui Carol cu ocazia investiturii în scaunul episcopal de la Ismail, Buletinul Episcopiei Cetății Albe- Ismail, 1935, nr. festiv)
Episcopul Dionisie a lucrat la zidirea sufletească a celor pe care i-a păstorit în sudul Basarabiei. Cuvântările lui erau influente și pătrunzătoare, pentru că baza și concluziile lor sunt Sfânta Scriptură, iar documentarea sunt faptele și viața sa proprie. Scopul tuturor cuvântărilor lui a fost unul și singur de a împrăștia întunericul, de a nimicii rătăcirea și de a da celor păstoriți: lumină, dragoste, pace, adevăr și dreptate. Marele poet Octavian Goga îl numea în anul 1935 pe ierarhul Dionisie că este în adevăr un Gură de Aur.
Înțelegând rolul bisericii ca ocrotitoare a tuturor orfanilor și suferinzilor, Episcopul Dionisie înființează în orașul Ismail un orfelinat eparhial, în care orfanii au primit o educație aleasă iar ierarhul le-a fost părinte. A ridicat între anii 1933-1937, în orașul Ismail biserica episcopală cu hramul Sf. Împărați Constantin și Elena, într-un stil arhitectural moldovenesc. A deschis în orașul Ismail o tipografie eparhială.
Sub îndemnul Preasfinției sale au fost reparate o mulțime de biserici din județele ce alcătuiau Episcopia de Cetatea Albă-Ismail. La Mânăstirea Schimbarea la Față din satul Borisăuca (astăzi raionul Tatarbunar, Ucraina) a întemeiat o școală de pictură bisericească, o bibliotecă și un atelier de covoare. La Giurgiulești (raionul Cahul) a contribuit la construcția unei școli pe lângă biserică. În orașul Bolgrad a reparat capital Catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului, construită între anii 1833 și 1838. În satul Sociteni (raionul Ialoveni) a ridicat o biserică în cinstea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
Ca Episcop de Cetatea Albă-Ismail, a păstorit până în vara anului 1940. În timp ce armata sovietică ocupa Basarabia, auzind cumplita veste despre cedarea Basarabiei, s-a refugiat grăbit peste Prut, în România. Nicidecum nu s-a putut împăca cu ideea cedării meleagului natal. În România a fost desemnat locţiitor de Episcop (Episcop-locotenent) la Argeş (1940-1941), continuând să poarte titlul al Cetăţii Albe-Ismail.
După dezrobirea Basarabiei, la 1 septembrie în 1941, s-a întors în Basarabia la Mânăstirea Suruceni, iar la 17 septembrie 1943, marele ierarh se stinge din viață la Spitalul central din Chișinău. A fost adus pe jos la Mănăstirea Suruceni, în procesiune, și a fost înmormântat în gropniţa mănăstirii, sub proscomidiarul bisericii de vară cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
După moartea sa, mormântul său a fost profanat de către autoritățile sovietice, iar trupul său a fost ars. Minunea este mare deoarece trupul neînsuflețit nu a ars și a fost pus la loc în cripta sa. Trupul neputrezit al Episcopului Dionisie Erhan a fost găsit la Mănăstirea Suruceni în timpul unor lucrări de consolidare efectuate în data de 10 iulie 2018. Culoarea neagră a moaștelor sale stă mărturie profanării petrecute în perioada sovietică.
Încheiem aceste rânduri despre cel care a alimentat candela românismului cu undelemnul sfânt al dragostei de neam, prin cuvintele Episcopului Dionisie rostite cu ocazia instalării D-lui Dinu Simian, ca Rezident Regal al ținutului Nistru:
Tot ce avem din trecut , tot ce mărturisește trecut nostru, trebuie păstrat cu sfințenie de noi și trebuie păzit pentru generațiile viitoare.
Autor: Gabriel Vasile