Călătorului îi şade bine cu drumul (FOTO) ~ InfoPrut

Nu am ajuns la sfinţirea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Hagi Curda (Kamîşovka) sâmbătă, de la ora 10:00. Cele trei autocare din România care urmau să participe la evenimentul important pentru comunitatea românilor din sudul Basarabiei (Ucraina) au avut întârzieri mai mari de patru ore şi jumătate.

Am petrecut şase ore în cele patru puncte de trecere a frontierelor, dintre care patru ore în vama ucraineană. Întâi ucrainenii au rămas fără curent electric, apoi noi am rămas fără doi jurnalişti declaraţi de autorităţi drept „persoane indezirabile” în baza art. 8 din Constituţia Ucrainei.

Călătorului îi şade bine cu drumul, iar românului îi stă bine în vamă, au încercat să ne transmită sâmbătă autorităţile ucrainene.

Jurnal de Bord: Românii strânşi în pumnii istoriei

Plecarea din Bucureşti spre Hagi Curda (Kamîşovka) a fost programată pentru ora 23:00. Autocarul s-a umplut rapid, rămânând fără locuri libere. Pornim spre un colţ de Ţară uitat de vremuri.

Ora 04:45. Am ajuns la vama Reni-Giurgiuleşti. Ne verifică paşapoartele, iar un basarabean ca să treacă frontiera mai uşor şi-a prezentat certificatul de cetăţenie şi paşaportul RM. Toţi credeau că vameşii ceruseră să prezinte „diploma de bac”…multe lacrimi au curs pentru ea în vara aceasta.

Răsare soarele…Am auzit că Ucraina nu va lăsa să treacă niciun autocar vama de la Reni. Sperăm în bunăvoinţa lor să ne lase, dacă nu în legislaţie, că nu în zadar avem scaunele autocarului vopsite în culorile naţionale ale statului ucrainean: galben şi albastru. Nimeni nu arată semne de nelinişte. Eu de-abia aştept să văd celebrul tun sovietic de la Giurgiuleşti, îndreptat spre România.

Ora 05:25. Intrăm în vama de la Giurgiuleşti. SMS: „Eşti în MD…”, am crezut că este vorba de Madagascar. Welcome to Africa :). Trec pe lângă podul de fier de peste Prut, care a fost dinamitat în timpul celui de al doilea Război Mondial. Epoleţi verzi cu steluţe aurii – vama din Republica Moldova.

Ora 06:06. Plecăm din vamă după o lungă aşteptare. În partea dreaptă se vede terminalul de la Giurgiuleşti – „ieşirea pe uşa din dos” a RM la Marea Neagră. Pe ambele părţi ale drumului avem plantaţii de floarea soarelui şi…iarăşi vamă după 10 min.

Ora 06:20. Ieşim din Republica Moldova ca să intrăm în Ucraina. Placă: „Україна МАПП Ренї”. Aşteptăm… aşteptăm… aşteptăm. Unde-i controlul? M-a amuzat indicatorul scris în limba francezo-română, sau poate în „moldoveneasca ucraineană”: „TRASEUR ROŞU”. Dacă e roşu, cred că e de rău.

Pe planeta noastră există nişte oameni minunaţi care îşi spun „ucraineni”, şi imediat ce am intrat la ei în vamă, brusc li s-a oprit curentul pentru neplată către „fraţii” ruşi. Coincidenţă? Am început să dăm telefoane pe la oficialităţi, secretari şi subsecretari de stat. Ca prin minune a revenit curentul în vamă…sperăm că nu au nevoie de data aceasta să reinstaleze WINDOWS-ul.

Ora 08:16. Ne-au luat paşapoartele la control. Din autocarul alăturat doi jurnalişti nu au fost lăsaţi să treacă, deoarece în Ucraina sunt considerate „persoane indezirabile”. Cine-i următorul? Presa din România a fost operativă relatând ştirea. „PRESA E CU NOI!”.

Ora 9:12. Am primit paşapoartele cu ştampila pe ultima pagină, dar autocarul nu porneşte din loc. Aşteptăm o comisie a serviciului special de securitate SBU…În loc de James Bond ucrainean, un copilandru „cu ochi albaştri” fotografiază autocarul şi feţele călătorilor. Lângă autocar, un vameş ucrainean împreună cu un căţel în grad de ofiţer… Înaintăm puţin câte puţin, până lângă semnul de oprire, nu le oferim ocazia să uite că suntem încă acolo, pe o căldură infernală şi lipsiţi de rezerve de apă.

Ora 10:47. „RO-MÂ-NI-A!” Am fost lăsaţi să trecem frontiera ucraineană cu interdicţia de a călători până la Ismail, asta înseamnă 55 de km pe jos până la Hagi Curda…cine ne mai poate opri acum după mai bine de patru ore şi junătate în vamă?! Mergem spre Hagi Curda pe un drum presărat de cratere…celebra şosea Odesa-Reni. Suntem conştienţi că nu vom mai ajunge la ceremonia de sfinţire a bisericii. Orăşele cu aspect rural, magazine mari închise datând din perioada sovietică, magazine cu materiale de construcţii, statui sovietice, str. Komsomolskaia, str. Kutuzov, bd. Suvorov etc. – invadatorii sunt preţuiţi în Ucraina, biserici cu cupole aurite în mod strident, cu un aspect de kitsch şi Lenin cu ceafa aurită. Întâi ne intersectăm cu oficialii români cărora ucrainenii nu şi-au permis să le creeze aceleaşi neplăceri ca în cazul nostru… Se întorc la Bucureşti. La 13:50 opreşte în dreptul autocarului nostru şi maşina care îl transporta pe domnul Nicu Popa, cel fără de care nu s-ar fi ridicat biserica românească de la Hagi Curda, oferind un sprijin material considerabil pentru construirea acesteia. Ne salută şi concluzionează hotărât că ,,dracul şi-a băgat coada” în mijlocul evenimentului…
După nici zece minute, întâlnim din sens opus autocarul venit din R. Moldova… Avem două minute la dispoziţie să coborâm şi să ne îmbrăţişăm.

Ora 14:20. Am ajuns la Hagi Curda (Kamîşovka). Suntem întâmpinaţi de un grup de preoţi şi copii îmbrăcaţi în costume naţionale. Ceremonia de sfinţire s-a sfârşit, însă oamenii ne-au aşteptat. Toate acestea sub privirile miliţiei ucrainene. Doi copilaşi ne servesc cu apă rece de izvor. Localnicii care au aşteptat răbdători venirea noastră remarcă strategia autorităţilor ucrainene, de a ne permite să ajungem la Hagi Curda în ture, astfel încât să nu se strângă prea mulţi români în acelaşi loc…
Fotografiam interiorul bisericii, iar o echipa a TVR-ului culegea câteva impresii. Când în lăcaş au pătruns trei poliţişti ucraineni, un localnic ne-a rugat insistent să mergem la masă. Mai exact, să nu oferim ocazia poliţiştilor să declanşeze o „conversaţie”. Am întâlnit o domnişoară care doreşte să studieze la Iaşi. Alta care vrea ,,mai departe, în Europa”. Au învăţat într-o şcoală cu clase mixte, unde se preda şi în limba română şi în cea ucraineană.

Ora 16:30. Ne-am luat rămas bun de la săteni şi am promis că vom reveni. Suntem fericiţi că am reuşit să ajungem şi să fim alături de românii din Hagi Curda. Lăsăm în spate un colţ de Ţară uitat atât de Ucraina, cât şi de România. „Ale-ale-ale, România ale!”

Un coleg recită în autocar poezia „Scrisoare din Basarabia” de Grigore Vieru:

„...În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.
Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut…”

Oprim pe malul lacul Ialpug… un câmp de apă presurat cu snopi de stuf. Sub privirile localnicilor se cântă „La mulţi ani, România!”.

Ora 23:50. Vama între Ucraina şi R. Moldova. Suntem umbriţi de chipiul-aeroport al vameşului. Aşteptăm să trecem graniţa fără probleme. Ceea ce se şi întâmplă, pentru că acum doar părăsim partea de teritoriu devenită subiect tabu în diplomaţie…