Se spune că trebuie să pătimeşti pentru credinţă. Boian Aleksandrovici este omul care, la 30 de ani, a făcut sacrificii cât pentru două vieţi. A înfăptuit, însă, „minunea” de a ridica, pe tărâm sârbesc, din banii lui, o biserică unde ţine acum slujbele în limba română!
Dumnezeu nu e nici sârb şi nici român! E unul singur! Pentru toţi! Nu la fel au simţit şi cei 300 000 de români răspândiţi în peste 200 de aşezări din Timocul sârbesc.
Până pe la sfârşitul secolului XX, în zonă era un mitropolit român, iar preoţii erau numiţi de Episcopia Caransebeşului. Brusc, graiul românesc n-a mai răsunat în niciun lăcaş de cult din Timoc.
Rămăşi fără şcoli, dascăli şi preoţi care să slujească în limba română, timocenii au fost supuşi unei politici de asimilare extrem de insistente, care le-a transformat până şi numele în unele sârbeşti. Ani buni au vrut românii timoceni să se roage lui Dumnezeu, pe limba lor, şi nu au avut unde!
Părintele Bojan este, poate, cel mai curajos militant pentru recunoaşterea identităţii naţionale a românilor din Estul Serbiei. Oficiază liturghii, slujbe de botez şi de înmormântare, toate, în limba română. Biserică Ortodoxă Sârbă îi pune, însă, în continuare, piedici.
Credinţa i-a ajutat ca, indiferent de greutăţi, de lipsuri ori de piedici, românii de peste Dunăre să îşi păstreze tradiţiile şi limba pe care o vorbesc.
Sursa: KANAL D
Foto: Stela Popa Blog
