Grupul de la Vişegrad, sau V4, a fost instituit după Războiul Rece la 15 februarie 1991 de către Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria ca organizaţie de cooperare. Din punct de vedere istoric această alianţă este o reînoire a unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei, Cazimir al III-lea al Poloniei şi Carol Robert de Anjou al Regatului Ungar. La 12 mai a.c. grupul a adoptat o decizie privind formarea în 2016 a unei „grupări tactice”, aflată sub conducerea Poloniei, fiind mai degrabă o forţă independentă care nu face parte din NATO, deşi ţările V4 sunt membre ale Alianţei. Această nouă forţă militară europeană va fi protejată de scutul anti-rachetă desfăşurat de SUA pe teritoriul european. Evaluând poziţia strategică a acestei organizaţii vom observa că ţările membre se află în prima linie faţă de fosta sferă de influenţă sovietică, iar Rusia lui Putin s-a schimbat mult, astfel încât Războiul Rece nu constituie chiar o simplă amintire. Aflate singure în faţa unei potenţiale ameninţări privind izbucnirea unui conflict, unde câmpia nord-europeană ar rămâne astfel fără o protecţie substanţială din partea americanilor, grupul V4 se gândeşte la crearea unei strategii coerente care ar asigura pacea şi liniştea întregii Europe. Or, politica „independentă” a Germaniei şi Franţei faţă de Bruxelles şi apropierea lor de Federaţia Rusă generează semnale de alarmă în statele mici de la periferia Uniunii Europene. Mai mult decât atât, situaţia geopolitică din Comunitatea Statelor Independente (CSI) rămâne turbulentă. Speranţa că forţele pro-occidentale din Belarus vor învinge a fost iluzorie. Nici Republica Moldova nu a reuşit să depăşească propria criză politică, iar partidele din AIE n-au făcut nimic ca să-şi întărească forţele. Şi nici Ucraina nu dă semne de occidentalizare.
În acest context, constituirea unei politici comune europene reprezintă o rezultantă a modului cum se desfăşoară situaţia din NATO, poziţia SUA, coerenţa la nivel european şi ascensiunea politicii hard-power a Rusiei.
Emblematică este dorinţa Poloniei de a deveni un lider regional. Fiind cea mai mare ţară din grup şi dispunând de poziţia geaografică cea mai avantajoasă, Polonia are toate şansele să devină factorul catalizator pentru elaborarea unui sistem de securitate comun la nivelul UE. Polonia a preluat preşedinţia semestrială a UE, pe 1 iulie a.c., într-o perioadă în care Uniunea se reface cu greu de pe urma celei mai grave crize financiare de la coagularea sa. Cu toate acestea, promisiunile Varşoviei privind consolidarea creşterii economice sunt optimiste. Polonezii sunt prinşi între germani şi ruşi, iar dacă facem o scurtă incursiune în istorie vom vedea că ori de câte ori Germania se apropie de Rusia, Polonia are de suferit. Aşa se explică şi permanentul sentiment de insecuritate şi neîncredere a celor patru ţări din fostul imperiu habsburgic. Liderul polonez, Joseph Pilsudski, propune o alinţă întinsă de la Marea Baltică la Marea Neagră, iar aici pot intra în schema cooperării România, care a ratat aderarea la acest grup datorită mineriadelor din 1990, Bulgaria şi…Republica Moldova. Mai ales că în ultimul timp executivul polonez şi-a arătat interesul pentru soarta acestei ţări, cu scopul de a contrabalansa greutatea politicii ruseşti. Includerea în V4 a României şi Bulgariei ar aduce automat şi extinderea relaţiilor economice şi politice ale Republicii Moldova cu ţările central-europene şi implicit cu UE, iar „povestea de succes a Parteneriatului Estic se poate materializa”.
Leadership-ul Poloniei în zona de est a Europei aduce în discuţie şi subiectul siguranţei energetice. Reglementarea unor sectoare noi, precum cel al exploatării zăcămintelor da gaze de şist, temă faţă de care se opune Franţa, dar care ar transforma Varşovia într-un furnizor important al gazelor naturale în Europa, eliminând în totalitate dependenţa economiei Europei de Est de livrările de gaze din Rusia.
Militarizarea grupului V4 este doar o nouă dimensiune a organizaţiei, pe lângă aceasta există acorduri în domeniul politic, juridic şi economic. Ceea ce ştim deocamdată este că Art. 4 din Constituţia Rep. Moldova limitează cooperarea în domeniul militar, dar nu împiedică instituirea unui parteneriat aşa cum s-a procedat cu NATO.
Şansa guvernelor de la Chişinău şi Bucureşti de a coopera cu acest grup de state nu trebuie ratată, mai ales acum când avem nevoie de o stabilitate geopolitică în zonă.
Foto: Politeia
