80 de ani fără Basarabia – tablou trist cu politicienii români întâlnindu-se, prin anticamerele din Berlin, cu nacealnicii chișinăueni și primind de la aceștia din urmă cărți de vizită cu adrese de email pe mail.ru, își începe articolul Petrișor Peiu, analist și coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre.
Din ziua de 27 august 1991, teritoriul dintre Prut și Nistru nu mai face parte din URSS și este recunoscut, împreună cu Transnistria, ca formând statul independent Republica Moldova. Practic, începând cu 27 august 1991, fiecare zi în care Basarabia nu este în componența României se datorează impotenței conducătorilor României și vicleniei conducătorilor de la Chișinău, nicidecum vreunei ocupații străine.
Istoria existenței statului Republica Moldova este o cronologie de eșecuri uluitoare, în vreme ce România a tot crescut continuu în ultimii 20 de ani. Pentru cine se mai întreabă încă dacă statul Republica Moldova este un succes sau nu, răspunsul se află în graficul de mai jos:
Republica Moldova a stat practic pe loc după 1990, timp în care restul globului și-a triplat economia raportată la populație, iar România și-a crescut-o de peste 6 ori. Dar, cu toate acestea, Basarabia se află încă în afara țării.
Și dacă este comod să nu vedem lipsa de viziune, de curaj și de inteligență a tuturor conducătorilor de la București care au ocolit marea problemă a reunificării națiunii, putem să acceptăm argumentul că regimurile Snegur, Lucinschi sau Voronin erau ostile României. Dar asta numai pentru propria noastră amăgire. Căci altfel cum putem explica faptul că atunci când Piotr Lucinschi a primit cetăţenia română, fix acum doi ani, pe 18 iunie 2018, documentul i-a fost înmânat de către ex-preşedintele Emil Constantinescu?
Totuși, istoria Basarabiei în afara României are un punct de cotitură: ziua de 25 septembrie 2009, atunci când la Chișinău a fost investit guvernul Filat I, rezultat al așa-zisei Alianțe pentru Integrare Europeană, formată din Partidul Liberal Democrat al lui Vladimir Filat, Partidul Democrat al lui Vladimir Plahotniuc și Partidul Liberal (unionist) al lui Mihai Ghimpu. Începând cu acea dată, Bucureștiul a demarat o campanie masivă de asistență și încurajare a regimului de la Chișinău.
Dacă am converti în bani sprijinul dat de România către Republica Moldova după 2009, am ajunge la uluitoarea cifră de jumătate de miliard de dolari, imensă pentru o țară care era în toiul unei crize majore. Pentru ce s-au cheltuit acei bani? Pentru reunificarea națiunii române? Pentru sprijinirea cauzei unioniste de dincolo de Prut? A făcut regimul lui Filat sau regimul lui Plahotniuc vreun singur gest în sensul Unirii? Nu, niciodată. În mod repetat și sfidător, toți oficialii de la Chișinău (cu notabila excepție a lui Mihai Ghimpu) au respins permanent orice referire la reunificare, la un viitor comun cu România. Limba română, maternă pentru mai mult de 8 din 10 cetățeni moldoveni a fost denumită batjocoritor „limba de stat”, „limba noastră” sau chiar „limba moldovenească”. Singura opțiune strategică pe care au afișat-o guvernanții moldoveni, atât sub bagheta lui Filat cât și sub pulpana lui Plahotniuc, a fost… integrarea europeană. Cam la fel ca sârbii. Și atunci, mă întreb: de ce nu a finanțat România regimul de la Belgrad?
Continuarea analizei poate fi citită AICI.
