Institutul Diplomatic Român (IDR) în parteneriat cu Ambasada Republicii Moldova în România a organizat miercuri, 31 august a.c., la sediul IDR o dezbatere publică pe tema „Aniversarea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi împlinirea a două decenii de la stabilirea relaţiilor diplomatice moldo-române”.
La dezbatere au participat personalităţi politice implicate în evenimentele importante din România şi din Republica Moldova precum ar fi Excelenţa Sa, domnul Iurie Reniţă, Ambasador al Republicii Moldova în România, Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, Marian Enache, fost ambasador în Republica Moldova, Dan Dungaciu, Director General, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Participanţi activi la dezvoltarea relaţiilor bilaterale: Iulian Chifu, directorul Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning, Vitalie Văratic, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. Prof. univ. dr. Ovidiu Bozgan, lect. dr. Laurenţiu Constantiniu şi Alexandru Ghişa de la Arhivele Diplomatice ale MAE. Dezbaterea a fost moderată de directorul general al Institutului Diplomatic Român, Radu Carp. În a doua parte a evenimentului a avut loc o lansare a trei cărţi, respectiv: „Grigore Gafencu – Preliminarii la războiul din răsărit”, volum editat în două limbi – română şi franceză de către Institutul Diplomatic Român şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc; „Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri” de Gabriel Micu. Dan Dungaciu a lansat volumul de comentarii social-politice „Basarabia e România?”. În cadrul evenimentului a mai fost organizată şi o mică expoziţie cu documente de arhivă referitoare la anul 1991: stenograme, acte oficiale, corespondenţă diplomatică etc.
În prima parte a avenimentului dezbaterea s-a axat asupra semnificaţiei zilei de 27 august 1991 atât pentru Rep. Moldova, cât şi pentru România. În discursul său, Excelenţa Sa, ambasadorul Iurie Reniţă, a subliniat faptul că evenimentul comportă o semnificaţie aparte avându-se în vedere că la 31 august se serbătoreşte Limba Noastră cea Română, care în 1989 a fost declarată limbă de stat, iar Rep. Moldova a trecut la grafia latină. „Deoarece vorbim aceeaşi limbă, atât la Chişinău cât şi la Bucureşti, sunt fericit că superbul verb eminescian este astăzi sărbătorit concomitent în cele două capitale”.
„România a fost ţara care a susţinut constant şi consistent în edificarea statului Rep. Moldova. România fiind alături în toate circumstanţele politice pe care le-a parcurs republica în 20 de ani. Din păcate, în ultimul timp, Rep. Moldova a fost captivă campaniilor electorale şi nu a reuşit să valorifice relaţiile sale cu statul român, pierzând mai multe „trenuri ale integrării europene”. Trebuie să amintesc că AIE a preluat guvernarea în contextul unei izolări internaţionale totale, similară cu cea a statelor-eşuate democratic cu un mare deficit la capitolul credibilitate şi imagine. Deschiderea fără precedent a relaţiilor între Chişinău şi Bucureşti a permis atingerea rapidă prin eforturi comune a unor realizări notorii în ultimii 20 de ani: podul Lipcani-Rădăuţi, deschiderea consulatelor României la Bălţi, Cahul, şi mai recent oficiul consular de la Ungheni, deschiderea reprezentanţei consulare a Rep. Moldova la Iaşi, sporirea semnificativă a numărului de burse acordate studenţilor şi liceenilor din Rep. Moldova – în acest an cifra a ajuns la 5000, semnarea a peste 30 de instrumente juridice bilaterale, printre care cel mai important este tratatul „Micul Trafic la Frontieră”, recunoaşterea reciprocă a diplomelor de studii, colaborarea culturii, deschiderea ICR la Chişinău, reluarea transmisiunii TVR în Rep. Moldova şi multe altele”, a mai declarat ambasadorul Rep. Moldova.
Referitor la paşii care vor trebui să fie urmaţi pentru a consolida relaţiile diplomatice între Rep. Moldova şi România, Excelenţa Sa, Iurie Reniţă, a pledat pentru interconectarea energetică între cele două ţări reprezentând de facto „o nouă declaraţie de independenţă a securităţii energetice”. Totodată, organizarea şedinţei comune a guvernelor Rep. Moldova şi României a fost apreciată drept „încununarea celor 20 de ani ai relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări”. „Astăzi România ocupă doar 8% din totalul investiţiilor externe în Rep. Moldova, iar la acest capitol mai trebuie să lucrăm. Nu trebuie să uităm nici de legăturile de suflet care leagă cele două maluri ale Prutului, ori de câte ori Rep. Moldova s-a aflat în dificultate, România a fost prima care ne-a susţinut şi continuă să ne susţină”.
Mircea Druc: „Vă voi spune succint că există două persoane care nu au fost de acord cu ceea ce s-a întâmplat în august 1991. În Parlamentul de la Bucureşti a fost o voce în deşert a deputatului Claudiu Iordache, care nu a fost de acord şi nu a votat recunoaşterea Republicii Moldova. Eu la Chişinău am spus cam acelaşi lucru şi am explicat ce se întămpla dacă nu reuşeau agrarienii cu domnul Snegur, la indicaţiile Moscovei, să-l destituie pe Mircea Druc. Sau într-un caz mai fericit, dacă bietul Ianaiev îşi grăbea lovitura de stat şi o făcea în mai şi nu în august. În calitate de simplu deputat am votat şi eu Independenţa, dar Independenţa faţă de Uniunea Sovietică. Şi probabil, şi eu naiv ca şi cei de la Bucureşti, am crezut clasa politică de la Chişinău că asta se întâmplă. De fapt noi am votat şi independenţa faţă de Bucureşti renunţând la o continuitate, la o revenire la normal. Cei care au votat s-au gândit mai întâi să rămână legaţi de vechiul imperiu ideocratic sovietic, de Rusia ţaristă, de CSI ş.a.m.d.
Dacă aş fi fost atunci prim-ministru prin structurile guvernamentale convocam la Chişinău cel puţin un milion de oameni la Marea Adunare Naţională. Îl convingeam foarte ferm pe domnul preşedinte Snegur să ţină cont de voinţa poporului şi insistam ca niciun parlamentar să nu plece acasă până nu votează: 1. desprinderea definitivă de Rusia şi Imperiul Sovietic; 2. respingerea ultimatului de la 28 iunie 1940; şi 3. reconfirmarea de către actualul Parlament de la Chişinău a votului de la 27 martie 1918. Declaraţia nostră de Independenţă trebuia să fie de o pagină, iar Bucureştiul trebuia să ia doar act de votul de la Chişinău. Pentru Bucureşti expectativa era cea mai bună, asigurând comunitatea internaţională că nu se amestecă şi că ia în considerare hotărârea corpului legislativ al Rep. Moldova, şi atât. Trebuia doar să se meargă la ONU şi să se spună ce s-a votat la Chişinău şi Bucureşti. Am spus atunci la Marea Adunare Naţională că eu nu pot intra în pământ fără Herţa, Mamaliga (Hotin), Cernăuţi, Ismail, Reni, deci fără Basarabia şi Bucovina. Astăzi recunoaştem Rep. Moldova, iar acest termen a început să fie substituit cu cel de Moldova. Şi am ajuns să spunem astăzi nu Republica Moldova, ci Moldova, ceea ce corespunde unor proiecte străine precum ar fi Moldova Mare. Faţă de România, basarabenii sau Rep. Moldova, nu pot avea nicio pretenţie. România a făcut tot ce a putut. Eu pot să spun că România în aceşti 20 de ani a făcut mai mult decât România interbelică în cei 22 de ani pentru consolidarea şi fortificarea elementului românesc din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Noi nu trebuie să fim pesimişti, deoarece sunt conştient de evoluţia noastră. Ştiu unde m-am născut, prin ce am trecut şi unde am ajuns acum. Cantitativ, calitativ noi suntem mult mai departe şi dacă nu amreuşit în 1991 să decretăm UNIREA din cauza clasei politice de la Chişinău, atunci acum o putem CONSTRUI zi de zi, piatră cu piatră. Iar până astăzi noi am pus mai multe cărămizi la integritatea spaţiului etno-cultural românesc. Că am văzut că a învins „modelul Snegur” în detrimentul „modelului Druc”, nu trebuie să ne decepţioneze. Putem aplica cele trei principii de bază: sincronizare, interferenţă şi transplant. Sincronizare totală cu Ţările Baltice şi cu Bucureştiul în politică internă şi politică externă. Interferenţă prin colective mixte – în 1991 eu ceream ca la toate ambasadele României să fie câte un reprezentant basarabean care să presteze activitate consulară. Am cerut ca leul românesc să treacă Prutul, pentru noi asta ar fi fost mult mai important, paradoxul că această decizie a fost acceptată şi de deputaţii agrarieni, însă nu a vrut Bucureştiul. Şi dacă nu aplicăm aceste principii NU VORBIŢI DE IUBIE, IUBIŢI-VĂ, NU VORBIŢI DE UNIRE, UNIŢI-VĂ! Faceţi o sută de întreprinderi mixte şi zece mii de căsătorii mixte şi nu mai pronunţaţi cuvântul „unire”. Au trecut 20 de ani şi noi abia acum am făcut podul de la Rădăuţi-Lipcani. Au trecut 20 de ani şi noi nu am făcut ceea ce trebuia să facem: linia de înaltă tensiune Bălţi-Suceava. Nu avem un pod rutier la Iaşi. Noi nu avem podurile necesare peste Prut. Noi în 20 de ani n-am făcut o linie de cale ferată europeană, în timp ce sovieticii au schimbat ecartamentul în 48 de ore. Chiar dacă nu ar fi fost Basarabia pământ românesc, dacă n-am fi fost noi mai români decât românii, tot nu trebuie să te comporţi atât de dezinteresat faţă de acest stat fiindcă în economia de piaţă trebuie să lupţi pentru pieţele tale limitrofe. Abia acum se modifică ceva. Şi atunci, comozi şi la Bucureşti şi la Chişinău, mergem şi păstrăm acest status-quo. O să-l mai păstraţi acest status-quo încă 20 de ani?! Din punctul meu de vedere istoria se repetă necruţător. Conform viziunii unor analişti ruşi, astăzi suntem la nivelul anului 1989, la o stare de spirit asemănătoare cu cea din ajunul unificării Germaniei. Rusia este în apogeul destrămării. Semnarea Tratatului cu URSS a foct ca un cuţit înfipt în spate pentru basarabeni. Noi, cele şase republici, refuzam categeric să participăm la păstrarea Imperiului Sovietic. Prea tare este împământenită ideea pragmatică şi de aceea sunt adoptate decizii conjuncturale, însă istoria este guvernată după alte legi. Acum vine a treia undă seismică – destrămarea Rusiei, atunci basarabenii vor avea încă o dată şansa istorică de UNIRE cu Ţara. Depinde de clasa politică de la Chişinău cum va reacţiona la această provocare.”
Dan Dungaciu: „Apropo de ce s-a întâmplat cu Rep. Moldova după 20 de ani, sau ce se întâmplă cu Rep. Moldova timp de 20 de ani, ce s-a întâmplat atunci când Declaraţia de Independenţă a fost adoptată. Aş începe cu o mărturisire academică despre lansarea recentă la Chişinău a unui volum cu un titlu tehnic, dar extrem de interesant. Este vorba despre o carte care cuprinde stenogramele, discuţiile care au premers Declaraţia de Independenţă. Un lucru semnificativ pentru că la 7 aprilie Declaraţia de Independenţă a ars. Iar odată cu Declaraţia au ars şi stenogramele care ilustrează foarte pregnant ce s-a întâmplat în Parlamentul Rep. Moldova înainte ca această Declaraţie să fie asumată şi votată. Întâmplarea a făcut ca unul dintre partenerii noştri să facă o cercetare înainte de 7 aprilie despre ce s-a întâmplat în Parlament şi a selectat foarte multe din aceste stenograme pentru o viitoare lucrare academică. Pe vremea aceea era dificil să citeşti astfel de stenograme mai ales că aveai nevoie de aprobare de la şeful Parlamentului. Acum că aceste stenograme au dispărut, ele trebuiesc retipărite şi sunt practic libere pentru oricine doreşte să le consulte. Lectura e fascinantă fiindcă acolo se vede foarte limpede ceea ce antevorbitorii mei au sugerat deja. Anume că independenţa Rep. Moldova a fost negociată între două tabere: cei care întradevăr doreau independenţa faţă de URSS şi cei care doreau independenţa faţă de România. Negocierea aceasta s-a văzut foarte bine în ajunul semnării Declaraţiei, în şedinţa Preziudiului Parlamentului, unde erau prezenţi 14 oameni şi unde textul acesta a fost epurat, curăţit foarte atent de orice ar fi adus sau ar fi sugerat că declaraţia este altceva decât o Declaraţie de Independenţă. Există istorici care au spus răspicat că textul nu poate fi acceptat pentru că textul, aşa cum arăta atunci, era o declaraţie de unire şi nu o declaraţie de independenţă. Textul a fost curăţat de aproape toate sintagmele „românesc”, „România”, „1918” şi Declaraţia de Independenţă pe care o vedem astăzi este de fapt rezultatul acelei negocieri. Un lucru semnificativ, nu neapărat istoric ci pentru că relevă poate cel mai important aspect al alectoratului din Rep. Moldova. Din 1990, 1991 până în prezent Rep. Moldova poate fi citită ca o confruntare permanentă între cele două tabere – între tabăra care a vrut independenţă faţă de URSS şi între tabăra care a vrut independenţă faţă de România. Şi această tensiune o resimţim şi astăzi. Acolo nu a existat o unanimitate şi s-a trecut la o declaraţie de suveranitate – un text ambiguu şi greu de citit. Acesta este primul semnal că Rep. Moldova este reticentă. A mai fost reticentă şi în 1991, astfel Rep. Moldova şi-a declarat independenţa ultima la 27 august şi dacă mai aştepta mult devenea singura moştenitoare a URSS-ului fiindcă şi Rusia îşi declarase independenţa. Această reticenţă se datorează anume confruntării dintre cele două tabere. Chestiunea importantă care trebuie subliniată este că la Bucureşti s-a gândidt cam în acelaşi fel. Şi Bucureştiul când a acceptat Declaraţia de Independenţă într-o oarecare măsură a gândit-o ca o independenţă faţă de România şi ca o problemă pe care nu trebuie să şi-o pună. Nici la Bucureşti nu exista unanimitate, deşi toţi au acceptat declaraţia de independenţă în afară de Claudiu Iordache. Dacă citiţi stenogramele din Parlamentul României din data acel moment vom vedea un episod foarte semnificativ: la un moment dat regizorul Sergiu Nicolaescu vorbea în termeni destul de exaltaţi faţă de Basarabia şi ce înseamnă sarcina istorică a României, iar replica a venit de la Silviu Brucan – „Eu faţă de regizorul Sergiu Nicolaescu îmi scot pălăria, dar când este vorba de politică îmi o pun la loc” şi a lansat acea teză care este încă semnificativă în politica românească – nu vorbiţi de Basarabia fiindcă sunt probleme în Transilvania. Această linie a dat un mod de a percepe politica faţă de Rep. Moldova. Lucrurile au mers paralel şi de-o parte şi de alta a Prutului. Ideea că lumea avea unanimitate la Bucureşti şi un soi de tensiune în Rep. Moldova este greşită. Nici unii nici alţii probabil nu au avut o viziune consolidată.
Tot ce s-a întâmplat de la 1991 încoace în Rep. Moldova reflectă această aşezare. Că e vorba de partidul agrarienilor, partidul comuniştilor etc. aceştia sunt cu anumite mesaje politice, dar ei sunt de fapt acei care şi-au asumat acea linie de independenţă faţă de România. De asemenea, au existat şi alte partide care şi-au asumat independenţa faţă de URSS şi şi-au exprimat opţiunea prin diverse metode politice. După 2009 a avut loc o schimbare în acest compozit politic deoarece pentru prima dată lucrurile sunt tensionate de un element care a fost permanent în politica din Rep. Moldova, dar de data aceasta este una cristalizată – „votul etnic”. Polarizarea etnică din Rep. Moldova poate fi văzută dacă ne uităm la cine şi cum a votat la alegerile parlamentare din 2009 sau la alegerile locale din 2011. Chestiunea este mai complicată de data deoarece asistăm la o mobilizare a electoratului rusofon, care ajunge să fie în anii 1990 mobilizat electoral. Acest segment nu votează partide etnice, ci toate voturile rusofonilor merg spre PCRM deoarece electoratul îl percepe ca pe un partid care poate să-i asigure securitatea şi viitorul. Această evoluţie este una importantă, şi totodată periculoasă pentru că dacă nu o luăm în considerare riscăm să gândim viitorul Rep. Moldova precum gândim sau am gândit viitorul României în diferite etape istorice. S-a sugerat la un moment dat că Rep. Moldova şi România pot fi puse pe aceeaşi grilă, problema e că Rep. Moldova este cu 10 ani mai în urmă. Toate dificultăţile pe care le percurge astăzi Rep. Moldova sunt asemănătoare cu greutăţile prin care a trecut la un moment dat şi România. Totuşi lucrurile se îndrepată inevitabil spre acelaşi deznodământ. În cazul în care în Rep. Moldova intervine această polarizare, lucrurile ar putea fi un pic mai complicate, şi votul etnic şi polarizarea etnică sunt greu de demontat prin argumente raţionale, atunci situaţia din republică ar trebui să fie citită prin altă grilă de lectură şi nu este cea comodă care ne sugerează că trebuie să aşteptăm ca Rep. Moldova să ajungă la fel ca România de astăzi. În Rep. Moldova nu există un consens de genul care a existat în România, care să mobolizeze elita politică, sau să o facă să se uite în aceeaşi direcţie. Din nefericire lucrul acesta nu există. Şi toate declaraţiile de intenţie referitoare la „integrarea europeană” este compensată de dorinţa a circa 50% din populaţie care optează pentru un parteneriat cu Federaţia Rusă. Există o altă tensiune în societatea respectivă pe care trebuie să o vedem ca să plecăm de la o realitate cât mai justă. În opinia mea, Rep. Moldova nu este România acum 10 ani. Se îndreaptă spre o tensionare a relaţiilor care o va menţine această polarizare dacă nu va fi un element mai extrem care să o extragă de acolo. Elementul care lipseşte populaţiei din Rep. Moldova este credinţa fermă că integrarea europeană este posibilă, este plauzibilă şi că poate să ofere dividende. Iar în Rep. Moldova această credinţă nu este suficient de puternică. Şi asta face ca electoratul rusofon să gândească partidele în stil protectivi – aceştia votează cu un partid pe care îl consideră că le poate proteja interesele şi nu votează cu acele partide care poate să-i aducă prosperitate şi integrare europeană. În acest sens cred că trebuie orientate politicile faţă de Rep. Moldova fiindcă altminteri „ucrainizarea” (nicio tabără nu câştigă până la capăt şi nici politica nu se schimbă într-un fel sau altul – n.r.) acestui stat este foarte plauzibilă. Votul pentru PCRM nu mai este unul nostalgic, aşa cum era el în anii 1990, ci acesta devine şi un vot etnic. Este un vot care vine preponderent de la oraş, nu de la sat. PCRM nu mai este votat la sate într-o mare proporţie, dar este votat la oraş. PCRM nu era foarte mult votat la oraşe fiindcă rusofonii nu se mobilizau foarte mult la vot. Dacă ne uităm pe harta electorală, vom vedea că aproape toţi comuniştii au câştigat în consiliile raionale acolo unde exista o zonă de o anumită coloratură lingvistică. Această realitate este mult mai plauzibilă şi mult mai complexă decât viziunea europenistă care ne sugerează că Rep. Moldova se va îndrepta invariabil către spaţiul european. Această a doua viziune îi face pe cei de la Bucureşti să fie foarte comozi şi să nu facă mare lucru.”
Notă Info Prut: Institutul Diplomatic Român, fondat în septembrie 2005, este o instituţie publică, cu personalitate juridică, funcţionând sub auspiciile Ministerului Afacerilor Externe.
IDR sprijină activitatea personalului specializat din cadrul ministerului prin furnizarea de expertiză şi cursuri de instruire profesională în domeniul relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei.
IDR oferă servicii de analiză celor interesaţi, organizează evenimente dedicate unor probleme de politică internaţională, publică periodice şi lucrări de specialitate.
Foto: IDR
