Noţiunile de ”patriotism” şi ”naţionalism” sunt privite cu o anumită doză de confuzie de către basarabeni. Nu este întotdeauna clar unde se termină una şi începe alta. Unii înglobează atât patriotismul cât şi naţionalismul într-un întreg (care s-ar putea numi ”sentiment naţional”), alţii se declară patrioţi dar neagă orice legătură cu naţionalismul.
Naţionalistul fredonează cântece patriotice (e interesant că nimeni nu le numeşte naţionaliste), scrie/ citeşte versuri patriotice. În mod ciudat, să fii de dreapta înseamnă automat să fii patriot (naţionalist), să fii de stânga înseamnă să fii nepatriot, trădător şi vândut ruşilor. Stânga şi dreapta au, în Basarabia, o semnificaţie geoideologică, adică se raportează nu doar la ideologie, ci şi la geografie, Dreapta însemnând dreapta Prutului, adică România şi tot ce e legat de ea, iar Stânga nefiind asociată cu altceva decât stânga Nistrului şi, implicit, Rusia. Este adevărat că până astăzi nu a existat un partid de stânga în Moldova care să fie în acelaşi timp şi pro-românesc. Asta a transferat în mod automat gestionarea sentimentelor naţionaliste româneşti către forţele de dreapta. În general, percepţia maselor faţă de naţionalism în raport cu patriotismul poate fi de două tipuri: 1) comoditatea: îmbrăţişarea patriotismului şi negarea naţionalismului, văzut implicit ca greşit, şi 2) ”eroul rebel”: adeziunea declarată la naţionalism, cu tot ce presupune aceasta (patriotismul e negat prin tăcere, dacă putem spune aşa). În primul caz, patriotismul este văzut ca o idee pozitivă, benefică şi inofensivă, care trebuie adoptată pentru binele tuturor. Naţionalismul, oricât de condamnat şi negat ar fi, este totuşi văzut, în cadrul acestei percepţii, drept forma radicală a patriotismului. Deci, atât patriotismul cât şi naţionalismul fac parte dintr-un întreg ideologic, au aceleaşi simboluri la care se raportează indivizii şi doar gradul de adeziune faţă de acestea diferă, un grad minim echivalând cu patriotismul, iar gradul maxim – cu naţionalismul. În cel de-al doilea caz, persoana îşi asumă naţionalismul fără rezerve, patriotismul fiind privit sau ca un element component al naţionalismului, sau este pus semnul egalităţii între aceste două concepte. Dar ce este, totuşi, naţionalismul în Basarabia şi cum se manifestă acesta? Românismul de factură antebelică, de până la unirea din 1918, se mai păstrează astăzi doar în stânga Prutului, pe teritoriile rupte din trupul României în 1940. Motivul este simplu – sunt unicele teritorii româneşti, părţi ale statului din 1918 care nu se subordonează autorităţilor centrale de la Bucureşti. Panromânismul, dorinţa de a-i uni pe toţi românii în acelaşi stat a fost trăsătura definitorie a curentului ideologic naţional de odinioară şi este, în continuare, firul roşu care marchează gândirea naţională din Basarabia, după 1989.
În contextul emergenţei statelor naţionale, ideologia naţionalizantă românească nu este unică în Europa. Au existat, concomitent sau la distanţe de câteva decenii, pangermanismul, panitalienismul, şi altele. Acestea se bazau pe asumpţia existenţei naţiunii respective, ca depozitar suprem al autorităţii politice şi deci, ca factor de bază pentru construcţia statală. Naţiunea are, în primul rând, un substrat cultural.
Aparţine naţiunii germane, de exemplu, individul care împărtăşeşte aceleaşi trăsături specifice de ordin cultural cu ceilalţi germani. În primul rând, este vorba de limba vorbită. La fel, un element foarte important care individualizează o naţiune este religia.
Sentimentul apartenenţei la naţiune este obiectivul ideologiei naţionale, transmiterea acestui sentiment către indivizi (deveniţi de azi înainte, membri ai naţiunii) este scopul urmărit de către ideologii naţiunii.
Ce este atunci, patriotismul? Înviziunea politologului italian Maurizio Viroli acest concept a
însemnat la origine dragoste faţă de valorile, modul de viaţă, instituţiile şi principiile care stau la baza libertăţii comune a unei comunităţi politice. Aceasta din urmă este definită drept o comunitate de indivizi egali şi liberi care trăiesc în dreptate sub domnia legii slujind binele comun ( Maurizio Viroli, ”Din dragoste de patrie. Un eseu despre patriotism şi naţionalism”. Ed. Humanitas, Bucureşti 2002, p. 6-7). Patriotismul văzut ca dragoste aţă de libertate şi ataşament faţă de instituţiile care asigură libertatea este fundamentat teoretic în scrierile gânditorilor romani Cicero, Titus Livius şi Quintilian. Patria este pământul pe care individul se naşte şi pe care acesta se bucură, împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii, de drepturile pe care le garantează republica, adică statul. Patriotul îşi asumă datoria de a proteja averea cea mai importantă a comunităţii, adică regulile şi modul de viaţă care asigură binele comun. El îşi iubeşte ţara nu atât datorită faptului că s-a născut în ea, ci mai ales graţie faptului că se simte protejat de instituţiile şi valorile care stau a baza acesteia. În cazul unei agresiuni din exterior, patriotul se ridică la luptă pentru a înlătura pericolul care planează asupra modului său de viaţă, asupra libertăţilor asigurate de republică prin constituţia acesteia. Însă patriotul trebuie, de asemenea, să vegheze şi asupra stării de lucruri din interiorul comunităţii, iar cei care îşi permit ă încalce regulile care oferă libertăţi şi prin aceasta prejudiciază drepturile cetăţenilor trebuie pedepsiţi.
Printre viciile care pun în pericol binele comunităţii este corupţia, de exemplu. Sentimentul patriotic, are, deci, o substanţă civică, aceea de apartenenţă la o comunitate. Acesta este golit de orice semnificaţie etnică sau lingvistică. Patriotismul ajunge să fie confundat cu naţionalismul doar atunci când intervine o schimbare fundamentală: ataşamentul faţă de patrie este înlocuit de ataşamentul faţă de naţiune. În Europa, acest lucru se întâmplă preponderent în secolul XIX. Limbajul patriotismului se naţionalizează, începe să se facă apel la comunitatea de limbă şi tradiţii. Sentimentul naţional, ataşamentul faţă de naţiune poate fi speculat de regimuri nedemocratice pentru a-şi legitima autoritatea. Aşa s-a
întâmplat în majoritatea ţărilor din lagărul socialist, unde, treptat, comunismul s-a naţionalizat, iar dictatori ca Nicolae Ceauşescu s-au autodenumit ”cei mai iubiţi fii ai patriei”, punându-se în fruntea unui şir de conducători glorioşi din diferite perioade istorice. Nu numai totalitarismul de stânga a procedat în acest mod, ci şi alte regimuri dictatoriale/autoritare. Conducerea politică, în special şeful statului, a monopolizat şi folosit în nume propriu autoritatea care emană de la naţiune. Putem observa o condiţie
fundamentală pentru existenţa patriotismului: prezenţa instituţiilor şi legilor care garantează libertatea şi drepturile personale. Este de înţeles, deci, că sentimentul patriotic nu poate face abstracţie de organizarea democratică a societăţii, că el nu poate exista în absenţa democraţiei. Pe cale de consecinţă, un patriot va face tot posibilul ca ţara lui să nu cadă în mrejele dictaturii. Este, desigur, imposibil şi nu este deloc de dorit să fie înlăturată orice formă de sentiment naţional. Acesta este, în lumea modernă, un lucru la fel de natural ca viaţa şi moartea. Statul are datoria să ocrotească şi să conserve limba şi cultura poporului care constituie majoritatea absolută a locuitorilor
ţării. Însă statul mai are un obiectiv, la fel de important: acela de a asigura libertăţile cetăţeneşti, drepturile individuale. După părerea mea, statul trebuie să găsească o cale de a combina aceste două obiective ale sale pentru a-şi realiza menirea la justa valoare.
Sursa: Revista la Plic