Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti, în parteneriat cu Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni şi Platforma Civică “Acţiunea 2012”, au organizat miercuri, 26 octombrie 2011, dezbaterea cu tema “Reunirea Basarabiei cu România, o soluţie românească la o problemă europeană.”
Vă vine să credeți că în spațiul public încă mai putem găsi și astăzi subiecte tabu? Sunt! Multe! Reunirea celor două state românești creează un asemenea moment. Trăim vremuri în care despre unire se vorbește la colț de stradă și în coridoare neimportante, pe furiș. Nimeni nu are curajul să o transpună în spațiul public și să creeze o suprasaturație de dezbatere, de dialog și de comunicare. Este un subiect sensibil, pe care unii îl evită din anumite considerente, care de fapt sunt interese, iar alții îți dau peste cap că se dezbate ceva ce, în realitate, nu se dezbate, adică te pedepsește pentru ceva ce încă nu s-a întâmplat. Așa e și cu unirea: despre ea vorbesc toți și nimeni. Vorbesc savanții, istoricii, jurnaliștii și analiștii, mai puțin politicienii și mai mult neavizații, care au fost la Chișinău acum mult timp și care își imaginează că acolo Sovietskii Soiuz încă este în floare. Probabil merităm să ni se spună că suntem un fel de păstrători ai unui mort viu în casă (și aici vorbește etnicul român din mine născut încă în perioada RSSM), dar nu voi accepta niciodată faptul ca dulcele grai moldovenesc să fie confundat cu limba rusă.
Dezbaterea la care am asistat ieri a încercat să argumenteze. Mai mult sau mai puțin bine, dar a fost încercat și argumentul ca instrument de autoconvingere că acest subiect, cunoscut sub denumirea ”reunire” poate avea și alte fundamente decât naționalismul. În sfârșit am auzit că unirea celor două state românești poate fi și economică, nu doar culturală. Este un progres, unul care merită a fi menționat, chiar dacă procesul de argumentare mie mi s-a părut un pic prea superficial și s-a oprit doar la ecartament și demografie.
Pentru unii ”reunirea” este o problemă, pentru alții acest concept este un ideal. Și ceea la ce am asistat ieri mi-a creat impresia că cei cu idealul, cel puțin pentru moment, au dat o palmă celor cu problema. Nu încerc să elogiez pe nimeni aici, dar trezește un zâmbet cinic în mine faptul că niște tineri, considerați extremiști, cărora li se atribuie epitete care mai de care mai deocheate au reușit să reunească în jurul lor mai mulți oameni și mai multe instituții, care nu au crezut în ambalajul ideii, ci în conținutul ei:
”La început, această platformă ”Acțiunea civică 2012” am crezut că nu va avea amploarea pe care o are acum. O are, pentru că este, într-un fel sau altul, compusă din tineri extrem de activi și care, vrând-nevrând, cu voia sau fără voia instituțiilor statului, s-a răspândit la nivelul întregii Românii și la nivelul întregii Republici Moldova sau întregii Basarabii. Acum Acțiunea 2012 are reprezentanți dacă vreți, în toate raioanele Basarabiei și în toate județele României. Mișcarea se mișcă din ce în ce mai bine și noi credem că este o mișcare care în idealurile pe care și le propune, de fapt principalul ideal ei este acela al reunirii celor două state românești, nu vrea altceva decât binele românilor de pe ambele maluri ale Prutului binele celor două state, care acum sunt două state și care sperăm noi că într-un viitor nu prea îndepărtat să devină un singur stat.” (Eugen Popescu)
Cinismul, de care aminteam mai sus, nu e pentru acești tineri, ci pentru acei care nu au idealuri și obiective mărețe, pentru că ei nu vor realiza nimic. Gândul la interesele lor personale le ocupă tot timpul.
Am motivele mele să cred că în acest moment românii de ambele maluri ale Prutului sunt incapabili să se unească. Și cu toate acestea, sunt în căutare de argumente, de idei, de poziții ferme, care să-mi confirme nu doar că vrem, dar și că putem să parcurgem acea cale lungă de la vis spre realitate. Vreau să cred că:
”Unirea, de fapt, este redescoperirea noastră de sine.” (Mihai Nicolae)
sau
”Este o problemă a depășirii complexului național.”
Dar nu voi accepta niciodată ca ”reunirea” să se facă prin anexare sau alipire, după cum ni se sugerează mai mult sau mai puțin subtil de persoane, care lansează astfel de bombe în cadrul unei dezbateri și apoi fug de întrebări, ca să evite faza de responsabilizare a propriului discurs. Dacă elita academică nu se poate strânge în jurul ideii, atunci ce pretenție pot să am de la elita politică? Tonul discursului politic îl dă elita academică, societatea civilă și fiecare individ în parte prin mijloace specifice. Și nu trebuie să o facă o dată la patru sau cinci ani, atunci când este curtat, ci mai ales în afara actului electoral.
”Problema reunirii nu a fost coborâtă la nivelul maselor, ea a rămas în zona politicului.” (Dan Nicu)
Da. Așa este. ”Reunirea” a rămas un subiect tabu, pentru că politicul are prea multe interese politice, iar masele sunt preocupate de interesele politice ale politicului, dar doar așa, la nivel de discurs televizat și scuipat în punga cu semințe, folosită pe post de sosie a politicianului. Pentru mai multe, curaj nu se găsește. Aceasta ne este limita.
Și dacă unii sunt ocupați cu punga de semințe și telenovela politică, reunirea de către cine se va face?
”Doar basarabenii pot impune Unirea!” (Dan Petre Popa)
și asta deoarece:
”Partidele unioniste din Basarabia au devenit ușor, ușor ghinioniste… .” (Viorel Badea)
Dezolant tabloul? Mult prea!
Și dacă tabloul este dezolant, mă întreb eu așa (eu mereu îmi pun întrebări tâmpite): de ce dau peste cap celor care au curaj să spună, să facă, să ia atitudine? Dacă mie îmi lipsește voința și curajul să-mi transform visul în realitate, de ce să pun piedică celui, care oricum va învinge forța gravitațională?
Ne auzim și ne mai revedem și data viitoare. Pentru că așa au convenit cei prezenți: să dezbată ”reunirea”, s-o întoarcă pe dos și pe față, să argumenteze și să alinieze discursul academic cu cel politic.
