Când a început războiul din Transnistria, tatăl meu dispărea cu zilele de acasă. Împreună cu mai mulţi consăteni din Antoneşti, mergea pe malul Nistrului, ca să nu se vadă că suntem puţini ori că nu ne interesează.
Din partea cealaltă a Nistrului, se auzeau împuşcături şi bubuituri, le auzeam chiar din Antoneşti, deşi Antoneştiul nu e chiar lângă Nistru.
Tata, ca şi alţi oameni care au păzit atunci malul nostru, nu a avut carnet de veteran al războiului. Nici nu l-ar fi interesat. Pentru că nu a participat după asta la război cu puşca sau pistolul. El era profesor de română şi a fost la locul lui exact când a fost nevoie de el. Oamenii care mergeau atunci la Nistru luau cu ei ce le pica sub mână: topoare, coase, araci, bâte. Poate că e de râs. Faţă de ei şi dacii erau mai înarmaţi.
Tata pleca la păzit Nistrul cu nunceagurile mele, pe care le făcusem după îndrumarea profesorului de sport. Era clar pentru toată lumea că nunceagurile sau topoarele sunt o glumă proastă faţă de o armă adevărată, dar oamenii îşi păzeau pământul cum ştiau ei, până se trezea şi statul.
După războiul din Transnistria, se zvonea că Snegur cu Smirnov îşi spuneau bancuri la telefon în timpul luptelor. Nu ştiu dacă e adevărat, dar exact aşa e situaţia în general legată de Transnistria.
Citiţi continuarea articolului în Timpul
Sursa foto: Info-Prim Neo