Pe 21 iulie 1992, la Moscova, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, și cel al Federației Ruse, Boris Elțin, au semnat Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.
Documentul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forțe de menținere a păcii și crearea unei Comisii Unificate de Control, tripartită, care să monitorizeze respectarea acelui acord. Măsurile prevăzute în acest document trebuiau să constituie o importantă parte componentă a procesului de reglementare a conflictului prin mijloace pașnice. La 30 de ani de la semnarea acordului, conflictul transnistrean rămâne, însă, nerezolvat și prezintă cel mai mare risc de securitate pentru Republica Moldova, transmite Radio Chișinău.
Semnarea acordului de încetare a focului a avut loc în contextul implicării masive a Armatei a 14-a a Federației Ruse cu armament greu în atacuri sângeroase asupra părții R. Moldova în timpul războiului de la Nistru. Acele evenimente au determinat Chișinăul să accepte un acord de încetare a focului în condițiile impuse de Moscova.
Expertul Ion Leahu, care a fost membru timp de mai mulți ani în Comisia Unificată de Control, menționează că semnarea acordului respectiv a dus la încetarea războiului, dar acest document nu stipulează clar părțile conflictului.
„Din păcate aici încep problemele. Adică, până aici totul este bine – au semnat Rusia și R. Moldova. Ar părea că Rusia și Moldova trebuie să ducă până la capăt prevederile acestui acord, însă, au fost schimbate noțiunile și în calitate de părți în conflict apare nu Rusia și Moldova, dar Moldova și Transnistria – ceea ce schimbă radical situația. Faptul că și astăzi suntem atât de departe de la soluționarea conflictului, ca și la 21 iulie 1992, este cauza că în primul rând în acord nu este clar stipulat cine sunt părțile conflictului și ale cui sunt obligațiunile de a realiza prevederile acestui acord”, afirmă Ion Leahu.
Cea mai mare greșeală a Chișinăului, care a dus la recunoașterea de facto a regimului transnistrean, a fost acceptarea faptului ca Tiraspolul să devină parte în realizarea misiunii de pacificare și altor prevederi ale acordului, susține expertul.
„Potrivit prevederilor acordului, Comisia Unificată de Control întrunea reprezentanții structurilor de conducere, diplomatice – relații externe, interne, ale structurilor de asigurare a securității. Deci, vrem nu vrem, mai mult probabil fără să ne dăm seama, noi am recunoscut că Transnistria, la același nivel cu Rusia și R. Moldova, are asemenea instituții, proprii unui stat. Noi n-am semnat nicăieri că recunoaștem, dar însuși faptul că am acceptat ca Transnistria să devină parte în realizarea misiunii de pacificare și în realizarea altor prevederi ale acordului, de facto am recunoscut că ei sunt stat”, menționează Ion Leahu.
Majoritatea prevederilor Acordului, spun analiștii, sunt încălcate de regimul de la Tiraspol: Zona de securitate nu este nici demilitarizată și nici sigură, Tiraspolul și-a consolidat în mod consecvent un hotar de facto, instalând bariere fizice și posturi de control, este îngrădită libera circulație, iar forțele de menținere a păcii și-au demonstrat ineficiența în a preveni toate aceste ilegalități.
