web analytics

Bookmaker artbetting.co.uk - Bet365 review by ArtBetting.co.uk

Bookmaker artbetting.gr - Bet365 review by ArtBetting.gr

Germany bookmaker bet365 review by ArtBetting.de

Premium bigtheme.net by bigtheme.org

Eugen Doga: „Să ne cunoaștem mai bine, să ștergem înstrăinarea băgată cu forța în conștiințele noastre”

Iulia Modiga 21 februarie 2016 0

 

Eugen Doga s-a născut pe 1 martie 1937 în satul Mocra (fosta RASSM), în familia lui Dumitru şi a Lizavetei Doga. A făcut studii la Şcoala de muzică din Chişinău, apoi la Conservatorul de Stat, clasa de violoncel. Şi-a început activitatea profesională în Orchestra Radioteleviziunii din Chişinău. A fost profesor la Şcoala de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, apoi funcţionar la Ministerul Culturii. Din 1971 este liber profesionist şi colaborează cu cele mai prestigioase studiouri de film din Moscova, Kiev, Minsk, Bucureşti, Vilnius. În 1957 Eugen Doga a debutat în calitate de compozitor. Este semnatarul mai multor poeme simfonice, uverturi, cvartete de coarde, cantate vocal-simfonice. Eugen Doga face muzică pentru 200 de filme artistice, de animaţie, documentare, televizate. De asemenea au fost montate 13 spectacole cu muzica lui Eugen Doga. Circa 60 de romanţe au intrat în repertoriul unor interpreţi din Moldova şi din străinătate. A scris muzică uşoară – peste 200 de cântece, valsuri – circa 60, a practicat toate genurile muzicale clasice, cu excepţia muzicii de operă. Printre cele mai cunoscute opere muzicale se regăsesc Imnul Chişinăului, pe versurile lui Gh. Vodă, intitulat „Oraşul meu” (1971), „Codrii mei frumoşi”, „Copilărie, luncă de argint”, „Meditaţie”, „Orice femeie e frumoasă”, baletul „Luceafărul”, piese orchestrale în filmele: „Ana Pavlova”, „Dulcea şi tandra mea fiară”, „Maria, Mirabela”, „Şatra”, „Patul lui Procust”.

Considerat cel mai mare compozitor român în viață, Eugen Doga a scris celebrul său vals pentru coloana sonoră a filmului „Gingaşa şi tandra fiară”.

Sursă foto: cotidianul.ro

Sursă foto: cotidianul.ro

InfoPrut: Ziua Culturii Naționale a fost marcată și la București, în Aula Palatului Cantacuzino – Muzeul Național „George Enescu”, printr-un concert extraordinar de muzică de cameră, cu participarea Dumneavoastră interpretativă, alături de artiști consacrați din România și Republica Moldova. Putem considera că s-a făcut Unirea prin micile poduri culturale care iată, de multe ori, le întrec în număr pe cele de piatră?

Eugen Doga: Toate în lumea aceasta se mișcă datorită marelui  și atotputernicul spirit al omului. Chiar și  pietrele. Omul, însă, nu e piatră, ci  e o floare.  La Podurile  de pe ambele maluri ale Prutului la vremea sa într-o dimineață frumoasă a răsărit, ca o mare agitată, ca un miracol  ciudat și mult așteptat, un câmp de flori din chipuri omenești, petalele de vise a cărora  s-au  dus pe apele bietului și blestămatului râu în nicăieri, ori le-au prins,ieșiți din umbrișuri, hoții politici. Iar la Podul nostru spiritual în Aula Palatului Cantacuzino – Muzeul  Național ”George Enescu”  în seara de 15 ianuarie a.c. la celebrarea Zilei Culturii Naționale buchetele de flori aduse pentru artiști nu le-au spălat apele și nici zăpăzile, le-am strâns la piept și am  mers cu ele acasă. În aceste momente emoționante, au fost  șterse hotarele, râurile, geografia inventată, psihologia poluată de umbrelele ideologice din timpurile nu prea îndepărtate. Au renăscut, de parcă nici nu au lipsit vreodată, podurile cele firești, spirituale între inimile celor prezenți în sală, mult mai puternice ca acele, cum ați spus, de piatră. Noi am devenit atât de aproape unul de altul în momentele acestea pline de emoții, că am și uitat de acei care ne aruncă cortina înstrăinării peste cap, ca la coridă, între toreodor și taur. O, ce bine ar fi să-l învingă o dată și o dată pe taurul acesta negru și florile să rămână în grădină, să le înmânăm celor dragi și iubiți,și să nu le aruncăm în apele tulbure ale râurilor vremii. M-am convins încă o dată, că arta poate trezi  la viață memoria noastră puțin amorțită, ne poate îndemna la realizarea viselor purtate de secole, ne  poate aduce Acasă, la  izvoarele genelor noastre cu cântece și dansuri pornite  de la crestele  bătrânilor Carpați, legănate pe valurile mării azurii și duse hăt,  cu chiote și tropote de opincuțe în orașele și satele dorului nostru… M-a prins acet dor. Ne-a adunat aici dorul. Ne-a unit dorul de neam. Pușca pe toți îi sperie, ori chiar îi și omoară. Arta, spiritul, dorul ne unește. El și ne este Podul unirii.  Și slavă Domnului că pentru prima dată două ambasade, a Republicii Moldova și a României, cot la cot și braț la braț au pregătit această frumoasă sărbătoare, au întărit podul viselor.

I. P.: Ce anume vă leagă de România? Care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrați din dreapta Prutului?

E. D.: Amintirile mele nu sunt prea adânci în timp: prima dată când am trecut Prutul era deja anul 1979! Și nu l-am trecut,ci am zburat cu avionul peste Prut. Așa era ordinea pe vremea aceia. Am mers cu trenul la Moscova și numai de acolo – la București. Era în ajun de 9 mai. Firește că de Ziua Victoriei, însoțiți de lucrători din ambasada sovietică, am mers la monumentul soldatului eliberator. Eram în grup cu Grigore Vieru și fiica Primului secretar de partid din Moldova Natalia Bodiul, care era să fie co-regizor la filmul ”Maria Mirabela” din partea sovietică. Ei, Vieru repede s-a strecurat la prietenii săi scriitori, pe mulți din care nici nu i-a văzut vreodată, iar pe mine m-a luat la plimbare marele om de cultură,regizorul animator Ion Popescu Gopo. Mergem pe bulevardul Magheru din centrul Bucureștiului. Ambii tăceam. Eu, însă, umblu cu capul ba la stânga, ba la dreapta, urmărind lumea în jurul nostru. Mi s-a părut că eu am mai văzut această lume, am mai fost pe aici, am mai auzit grai asemănător. Dar la un moment dat Popescu Gopo brusc se oprește și mă întreabă ce impresii am eu. Nu mi-a venit nimic  altceva de cât să  spun, că e straniu, atâta lume pe stradă, merge încolo-încoace, zâmbește, vorbește și  se înțeleg într-o singură limbă. Română. La noi la Chișinău nu mai știi în ce limbă să vorbești, ca nu cumva să-ți reproșeze  cineva, că nu vorbești ”omenește”?!.

Dar am mai aflat, că au mai rămas pe aici niște rude ale bunicii Nadea,mama mamei mele, născută în Basarabia. Le-am făcut o mare surpriză, vizitând casele lor pline de obiecte ca amintiri de pe plaiurile copilăriei lor și părăsite pentru totdeuna,goniți de vânturile aventuristice ale vremurilor triste. Lacrimi  de bucurie și triste amintiri. Am văzut, ca și pe la noi, pe pereți aceleași frumoase prosoape brodate, aceleași covoare țesute de lână cu trandafiri roșii pe fundal negru, aceleași busuioace la icoanele aduse cu ei din Basarabia,la care bunica Nadea îi zicea Moldova. M-am regăsit pe mine însumi în mediul acesta nou și foarte vechi în același timp.  Am simțit că e și al meu.

A doua oară am venit în  București peste aproape un an. De data aceasta un unchi de-al meu pe care îl chema Nicolae Gogol, din Bacău,  s-a pregătit să-mi facă excursie cu mașina prin România. Nici nu-mi imaginam căt de frumoasă mi s-a părut țara. Am trecut prin locuri despre care auzisem așa, între altele, din vorbe, din literatură ori din informațiile scurte la radio. Televiziunea din România pe atunci era închisă pentru cei de peste Prut. Dacă cineva îndrăznea să pună pe casă vreo antenă sofisticată pentru a ”prinde români”, imediat veneau ”băieți vigilenți” și le dărâmau, iar stăpânul antenei se pomenea cu probleme ”politice”. Am văzut Carpații,Porțile de Fier de pe Dunăre, trecând prin zonele de mai sus de capitală, am făcut cunoștință cu orașe și comune unde puteai vedea case acoperite cu oale roșii, biserici cu turle în formă de glugă. Sâmbăta și duminica tinerii ieșeau la plimbare în zonele centrale ale localităților îmbrăcați în straie naționale, caracteristice zonei respective. Băieții mergeau separat, înainte, iar fetele la o distanță mai în urmă. Mi-amintea de satul nostru de dupa Nistru (Transnistria), unde la fel băieții și fetele se grupau separat. La fel stăteau  separat bărbații și femeile când veneau la horă în sat ori se așezau la mese. Aproape că am și uitat de Prut.

I. P.: Ce mesaj le puteți transmite românilor care vă admiră și vă apreciază muzica?

E. D.: Să ne cunoaștem mai bine, să ștergem înstrăinarea  băgată cu forța în conștiințele noastre, să ne simțim ca acasă unde nu ne-am fi găsit pe meleagurile lui Burebista, Ștefan cel Mare ori Mihai Eminescu. Admiratorilor muzicii mele le doresc să se bucure de viață, să crească copii, să vină la concertele mele, chiar dacă sunt nu prea multe deocamdată, și să caute înregistrări CD în magazine ori să deschidă siturile mele pe internet. Eu duc dorul de întâlnirile cu spectatorii, petrecute în aier liber la Iași și București,  la Ateneul  Român și Aula Palatului  Cantacuzino, în  Sala de concerte  Radio ori la premiera filmului ”Șatra” în cinematograful ”Patria”. Cu toată dragostea îi voi primi și la mine acasă, la Chișinău. Acolo  am amenajat un Salon de muzică, unde ne adunăm prietenește pentru a asculta muzică, unde cântă  cvartetele de corzi, vocaliștii ori ansamblurile mici de copii de la școala de muzică, care-mi poartă numele. Am și o cameră care o numesc ”Casa Mare”, ca la mama, în amintirea mamei. Veți vedea, că la noi, e ca și pe la voi, ca la noi toți, unde se vorbește, se gândește, unde răsună colinzile la ferestrele gospodarilor  în timpul sărbătorilor de iarnă, unde se fură fetele de mirese ori se așterne pe înserate în văile satelor fumul azuriu din hogeacurile caselor cu acoperișe în forme de piramidă. Asta e.

I. P.: Republica Moldova pare într-o situație fără ieșire, în mijlocul unor turbulențe politice și economice fără precedent. Care ar fi soluția pentru depășirea acestei crize profunde în viziunea unui fost deputat în Parlamentul de la Chișinău?

E. D.: Perioada acestei situații de criză e foarte lungă. Ea, aș crede, a fost concepută cu crearea  Republicii în componența URSS, cănd după 1940 au fost înstrăinate teritoriile din Sudul, Nordul  și Estul Basarabiei. Noua  republică a rămas fără ieșire la mare, fără munți, fără cetăți construite de strămoșii nostri. Azi a mai pierdut niște teritorii din cauza așa zișilor politicieni. Fiind în Parlamentul Moldovei și cel al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, cunosc mai multe detalii care au adus la situația catastrofală de azi a Republicii Moldova. Cetățenie /li s-a dat tuturor celor care au dorit, fără condiții, termene, cunoașterea limbii de stat, perioadei de ședere  pe teritoriul republicii. Nici nu mai vorbesc de istorie. În Federația Rusă, ca exemplu, sunt strict respectate aceste aspecte pentru cetățenie. Azi societatea e împărțită în două tabere care duc o viață de sine stătătoare,izolată, aș zice,însă băștinașilor li s-au creat așa condiții, că ei sunt obligați să cunoască nu numai limba maternă, cea de stat, limba română, dar numaidecât și cea rusă, pentru că alfel nu va fi înțeles în multe instituții de stat,  unde lucrează o mulțime de lucrători care nici habar n-au de limbă de stat, ori de respect chiar față de sine. Și nu e vina lor. Iarăși e vina politicienilor, fiindcă nu au creat condiții pentru studierea limbii de stat, cum se procedează în toată lumea, nu s-a cerut cunoașterea acesteia pentru ocuparea locului de muncă, nu au reorganizat procesul de învățământ general și cel universitar. Mass-media este orientată numai într-o direcție. Mai ales cea electronică. Ce se poate face ca să ieșim din situație catastrofală,cănd populația deja nu mai visează la un sfârșit pozitiv și părăsește țara, distrugând familiile, lăsând copiii fără grijă părintească, lăsând să moară în singurătate părinții bătrâni și bolnavi,când satele pe jumătate sunt ruinate, iar pământurile ”cumpărate” de noii moșieri cu doi bănuți  de la, chipurile, ”proprietari”, care de nevoi au ajuns la muchia cuțitului?! Cu alegerile fără sfârșit nu se va rezolva problema, fiindcă vor veni la putere aceiași, care ne-au mai condus. Revoluții tot nu ne trebuie. Rămâne, ca pentru primul pas să fie respectată legea, așa cum este ea, obligatorie și egală pentru toate categoriile societății. Azi nu se mai fură, ca după războiul  din 1945, din buzunarele oamenilor niște bănuți păcătoși de cei mizerabili. Azi se fură de miliardari din băncile statului, care e obligat după Constituție să ne apere. Și de hoții superbogați. Chiar și de cei din structurile puterii.Niciunul nu e pus în fața legii. Ba chiar avansează ei pe arena politică. Ba nu, pe unul l-au pus după gratii și s-au liniștit. Problema s-a rezolvat!?

Un compozitor la noi nu-și poate vinde muzica, asemenea unui gospodar care nu-și poate exporta carnea, fructele, vinul. Eu cred că e timpul de schimbat clasa politică până la temelie, să vină una nouă, sănătoasă, cu proiecte noi, care vor redresa economia, vor crea locuri de muncă la care se va întoarce acasă lumea sătulă de străinătate.

I. P.: Sunteți supranumit „Omul mileniului”. Ați putut evalua impactul muzicii Dumneavoastră asupra ascultătorilor? Care au fost cele mai emoționante reacții ale admiratorilor Dumneavoastră? Se poate reconfigura lumea prin muzică?

E. D.: Se poate. Muzica are o forță emotivă enormă asupra omului. Ștefan cel Mare, înainte de  a ataca pozițiile dușmanului, punea să bată timpanii și să urle buciumii, că să provoace groază în rândurile inamicului și să trezească forță de vitejie în armata sa. Mi-amintesc când a fost cântat  în premieră cântecul ”Nu uitați drumul la casa mamei” (din rusă), în sală aproape toate femeile lăcrimau. Deseori primesc mesaje de la oameni, care au suferințe grave, stau la pat, care spun că ”datorită muzicii dumneavoastră mai trăiesc, ea imi dă puteri pentru viață”. Îmi amintesc  când și eu eram să zbor, ascultând concertul №3 pentru pian de Rahmaninov în timpul studenției, ori când se întâmpla să ascult vreo formație de lăutari, venită la Chișinău din România. De a reconfigura lumea nu e suficientă numai muzica. Ea  ne poate doar ajuta. Societatea e ca și o orchestră mare simfonică, cu o sumedenie de instrumente diferite. Fiecare are glasul său propriu. Și numai datorită combinației de sunete căpătăm o sonoritate perfectă. Rămâne numai ca să fie și un dirijor de forță, ca să conducă această orchestră și să cucerească inimile celor care o ascultă din sală. Azi Moldova, pe arena politică, are și ea nevoie de un asemenea talentat și curajos dirijor să conducă țara și să redreseze societatea. Când se va întâmpla asta?

I. P.: Sunteți originar din regiunea transnistreană. Cum vedeți viitorul acestei fâșii de pământ chinuite din rațiuni geopolitice? Ce măsuri pot fi luate în sprijinul celor opt instituții de învățământ românești din stânga Nistrului?

Republica Moldova are zeci de pârghii naționale și internaționale care, dacă ar fi puse în aplicare, multe probleme ar fi fost rezolvate demult. Ori, unele puteau chiar  și să nu apară: războiul din 1992, pe care până și azi îl numesc ”conflict”, ori război civil?!. Războiul l-au pierdut, mai bine zis, a fost trădat. O țară, care nici armată profesională încă nu avea, era aproape cu victoria în mâini. Cu conducătorii de atunci, care jucau pe două scaune,combatanții nostri au vărsat sânge și au pierdut viețile degeaba. Azi ei duc o viață anevoioasă, fiind și umiliți. De stat. La toate acestea, mai  este batjocorită de funcționarii separatiști și populația din fâșiile de pământ rămase sub jurisdicția Republicii Moldova în stânga Nistrului. Inclusiv școlile de care mă întrebați. Conducerea țării se teme ca nu cumva să supere pe cineva,ridicând problemele școlilor  ori terenurilor agricole, la care nu au acces țăranii de acolo. În același timp, transporturile auto din Transnistria se plimbă prin republică ca la ei acasă cu numere de matriculare neautorizate, în timp ce trenurile noastre  aproape de un sfert de veac nu pot trece peste podul Tighina – Tiraspol. Nu se știe până nici până azi care e soarta impozitelor pentru ștampilele moldovenești cu care cei de acolo fac comerț cu zeci de țări din străinătate. Ori nici nu există această problemă? Ori Republica Moldova recunoaște de facto acest stat-fantomă?  Viitorul acestei fășii de pământ strămoșesc este trist. Din anii ’90 încoace s-a schimbat demografia în regiune. Mii de baștinași în timpul războiului, dar și pe urmă, au fost izgoniți din casele lor, și azi nici nu se mai pune problema despre soarta lor. În schimb, au venit alții de departe de locurile acestea, s-au aranjat la lucru, unii cumpără imobile nu numai în stânga Nistrului, dar și în dreapta acestuia, la Tighina. Regimul de acolo a prins rădăcini, și nu cred că se vor găsi buldozere politice ca să-l dezrădăcinească. Pârghiile internaționale, ca ONU, cele europene și o mulțime de cele bilaterale, nu observăm să funcționeze. Auzim numai de negocieri, o dată pe an, fără rezultate. Am încercat și eu să concertez cu artiștii transnistreni. Am avut concert la Tiraspol și la Râbnița. Mai era să cânt în satul meu natal, Mocra. Nu am cântat. Nici acei din stânga, nici aceia din dreapta nu s-au interesat măcar de aceste concerte, de acest  pod de flori peste Nistru. Au crescut deja generații noi, pe care e greu să le schimbi mentalitatea. Oricare boală se tratează  terapeutic, ori chirurgical. Conducerea Republicii Moldova ar trebui să facă toate investigațiile necesare pe arena internațională și cea națională, ca să ia o decizie în folosul unei metode sau a alteia. Asta ne-ar  insufla o mică nădejde, că în viitorul apropiat s-ar putea năzui la veștminte europene pe chipul acestui mic și chinuit stat.

I. P.: Vă mulțumim!

 

 

 

 

 

Comentarii de pe Facebook

comments

Leave A Response »