Aşteptam acel metrou care ducea la Păcii. Pe peronul aglomerat m-am oprit în dreptul unei persoane fără adăpost sau pe care am perceput-o eu ca fiind fără adăpost. Părea să aibă ceva mai mult de 60 de ani, vârstă atestată de barba şi sprâncenele albe, de ridurile adânci din jurul ochilor şi colţurile gurii, de somnul adânc în tăvălugul urban subteran. Respira o bătrâneţe dureroasă, umilă, accentuată de lipsa a două degete de la mâna stângă.
Nu am fost singura atrasă de acea realitate marginală. Un paznic de la metrou l-a somat pe bătrân să se ridice şi să părăsească peronul, lovindu-l în mod repetat cu bocancul în gambă. M-am transformat rapid în „avocat”, l-am avertizat pe paznic să nu se mai atingă de omul amărât că altfel fapta lui va ajunge să circule pe Internet. ,,Cum asta?”, a întrebat. I-am arătat telefonul. ,,Te-am filmat”, i-am răspuns. Paznicul a început să înjure, bătrânul şi-a adunat toate traistele de rafie în care îşi înghesuise fragmente de viaţă, a apucat-o spre ieşire, iar eu m-am suit în metroul care ducea la Păcii.
În facultate am urmat specializarea Politici sociale, vroiam să îi ajut pe ,,cei aflaţi în nevoie” cu instrumente eficiente. Printre multe altele, ne-au învăţat să renunţăm la expresia ,,persoană handicapată”, utilizată la simţul comun şi să facem trecerea la cea de ,,persoană cu dizabilitate”, apoi la ,,persoană cu nevoi speciale”, până la ceea ce tinde să se impună ca termen politically correct, ,,persoană cu abilităţi speciale”. În România anului 2012, unionismul este un handicap. Unionismul declarat este pândit, descurajat sau penalizat, spre a nu se transforma într-unul asumat şi aplicat. Nu puţini sunt aceia care îl preferă prins între filele manualelor de istorie.
Sunt aproape cinci ani de zile de când „radiografiez” Republica Moldova cu instrumente sociologice. În jurul meu sunt unionişti şi vechi, şi noi. Sunt unionişti contestaţi sau unionişti rebranduiţi, aşa-zişii europenişti, mai sunt cei care îşi reneagă istoria (şi aceea personală), originea, familia, prietenii, sunt cei care, în viziunea lor, îşi depăşesc condiţia. Sunt cei care gândesc un unionism temporar, de moment, oportunist, când contextul o cere. Unionismul ca pretext pentru context.
La 27 martie se împlinesc 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Duminică, 25 martie, unionismul iese în stradă la Chişinău pentru a-şi celebra viaţa. Mii de oameni cu această abilitate specială nu vor putea fi loviţi de bocancul unui paznic lipsit de memorie şi educaţie. România şi Republica Moldova au nevoi speciale. România şi Republica Moldova se pot recupera numai prin recursul la cunoaştere. Handicapul îl purtăm toţi, aşa cum după noi purtăm şi-un paznic, detestat, mai expus sau mai puţin vizibil, mai vocal sau mai tolerant. Suntem responsabili de activarea unuia dintre ei, suntem responsabili pentru recuperarea noastră.
Altfel, tot înainte, spre Păcii.
Foto: Iulia Modiga
