E cel de al III-lea 7 aprilie istoric şi îţi lasă uşor impresia că e unul din ultimii care va mai aduna oameni pe acele locuri unde acesta a căpătat viaţă. De ce tot mai puţini îşi amintesc de 7 aprilie a lui 2009? Prefer să las pe fiecare să vină cu propriul răspuns la această întrebare, pentru că aşa cum nu avem o poziţie clară a organelor de drept aupra acestui eveniment, opinia atât a taberei stângi, cât şi a celei drepte va fi mereu justificată.
Ora 19:00 a adunat o mână de tineri în Piaţa Marii Adunării Naţionale, la acţiunea “Flacăra Libertăţii”. Pe fundalul pieselor patriotice interpretate de Cristi Aldea-Teodorovici, al cărui tată ar fi împlinit astăzi 58 ani, dacă nu ar fi avut loc acel tragic accident, de Nina Crulicovschi, cea care ne-a îmbărbătat prin îndemnul “Ridică-ţi fruntea, mai sus Române, în lungi suspine de-ai fost bătut! Întinde fruntea, căci va fi bine! Salvarea vine de peste Prut!” şi alţi tineri interpreţi, în această atmosferă s-au aprins lumânări, s-au depănat amintiri dureroase, au curs lacrimi, iar speranţa încă a mai rămas vie, pentru unii.
Locul care a reuşit să cutremure sufletul oricărui creştin a fost cel în care am găsit părinţii, fiul şi soţia lui Valeriu Boboc. Lacrimile nu au mai putut fi înăbuşite atunci când Dragoş, fiul lui Valeriu Boboc, un copil de numai 4 ani timp de o oră nu a contenit să aprindă lumânări în memoria tatălui său. Acesta nu-şi aminteşte chipul tatălui său, dar ştie că a murit în timpul protestelor de la 7 aprilie. De ce? Va primi el un răspuns-argument care, chiar dacă nu va îndreptăţi moartea unui om, să atingă punctul credibilităţii?
Într-un alt colţ al Pieţii Mari Adunări Naţionale, tinerii au împânzit tricolorul din sufletele celor prezenţi cu: „Trăiască, trăiască, trăiască şi înflorească, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”, iar la finalul evenimentului, Primarul General de Chişinău, Dorin Chirtoacă a ţinut un discurs prin care a lăsat să se înţeleagă unul din motivele pentru care nici astăzi nu cunoaştem adevărul este laşitatea celor care au o obligaţie morală, şi, mai apoi, una care ţine de funcţia pe care o deţin, de a face claritate şi dreptate în cazul evenimentelor de la 7 aprilie 2009. Acesta a ţinut să sublinieze că: “7 aprilie a fost declarată Ziua Libertăţii, dar nu ştiu dacă fiecare dintre noi, cei prezeţi aici, şi cei care au fost atunci în Centrul Chişinăului, putem spune din tot adâncul inimii şi al sufletului că astăzi, 7 aprilie este Ziua Libertăţii. Mai degrabă, este ziua tristeţii însoţită de 3 ani de laşitate, pentru că până asăzi nu s-a făcut drepate, din păcate. Până astăzi, cei care au distrus clădirea Parlamentului şi a Preşedinţiei sunt necunoscuţi, cei care au făcut masacru, aici, în PMAN şi l-au omorât pe Valeriu Boboc şi pe alţi tineri, după care au torturat în comisariatele de poliţie timp de săptămâni, de asemenea rămân necunoscuţi pentru unii, deşi, personal i-am identificat, am pronunţat numele acestora, am cerut structurilor statului să intervină, dar, din câte am văzut, au intervenit prin faptul că au dat decoraţii, au dat menţiuni, creşteri de posturi, de salarii. Îmi este dureros.”
La 3 ani de la acele evenimente, sunt tineri cărora le-a fost teamă să aprindă o lumânare pentru a nu fi prinşi de obiectivele camerelor de filmat, şi nu pentru că acestea ar fi o fobie pentru ei, ci pentru că acestea i-ar fi putut aduce pe micile ecrane, iar, mai apoi, la discuţii fără de sfârşit cu părinţii care, încă mai cred în aşa-zisele “valori” ale comunismului.
7 aprilie e ziua care unora le-a furat copii, părinţii, altora le-a lăsat amprente pentru tot restul vieţii, iar pentru unii nu e decât o zi în care naţionaliştii au dărâmat şi au distrus instituţiile statului. Ceea ce reuşim să avem cu toţii e 7 aprilie – Ziua Libertăţii în Republica Moldova, pentru unii există doar în calendar.
De la Chișinău pentru InfoPrut, Elena Podoleanu
Foto: Vocea Basarabiei
