Serviciul de Securitate al Ucrainei a decis să nu-mi mai permită să merg acasă, în Maramureşul de peste Tisa, pentru a-mi vedea familia, neamurile şi prietenii, până la 24 ianuarie 2017.
În urmă cu o săptămână, am avut ocazia să merg în Maramureşul din dreapta Tisei, cu un grup de prieteni care nu mai fuseseră niciodată în zona respectivă. După un drum lung prin ţară, am ajuns, într-un final, la Sighetu Marmaţiei, de unde urma să traversăm Podul Istoric, pentru a ne îndrepta spre Slatina, în Ucraina. Odată ajunşi la Punctul de Trecere a Frontierei Slatina, am prezentat paşapoartele vameşilor ucraineni şi urma să primim ”undă verde” pentru a putea trece graniţa. Numai că, după aproape 45 de minute de aşteptare, timp în care numele noastre erau supuse procedurii de introducere în baza de date, un reprezentant al PTF Slatina mi-a comunicat că am interdicţie de a intra în Ucraina, începând cu data de 24 ianuarie 2012 şi până la 24 ianuarie 2017. În documentul primit de la vameşii ucraineni (care au dat dovadă de o amabilitate rar întâlnită în rândul funcţionarilor), se menţionează doar că decizia prin care cetăţeanului român Dan Sergiu i se interzice accesul în Ucraina aparţine Serviciului de Securitate de la Kiev şi că aceasta poate fi atacată în instanţă (procedură care nu o şi anulează). Motivele unui astfel de abuz, nedemn pentru secolul în care trăim, urma să le aflu de la/prin Ambasada Ucrainei la Bucureşti. Am făcut cale întoarsă spre Sighet, de unde am luat trenul spre Bucureşti. Odată ajuns la Ambasada ucraineană de pe Bulevardul Aviatorilor din capitală, am aflat că cei de la Securitatea ucraineană sunt singurii care, dacă vor, pot să-mi explice de ce nu mi se mai permite să intru în Ucraina.
Interdicţia de a intra pe teritoriul unui stat se aplică, de regulă, în cazul în care o persoană reprezintă o ameninţare pentru securitatea ţării. Prin urmare, nu reuşesc să înţeleg pe ce s-au bazat autorităţile ucrainene atunci când au decis că nu mai am voie să-mi vizitez localitatea şi casa în care am crescut… Toate acţiunile pe care le-am întreprins de-a lungul timpului au fost publice, transparente şi nu ştiu să fi încălcat vreo lege, ucraineană sau românească, în afară de cea care nu-mi permite să călătoresc fără bilet cu mijloacele de transport în comun. Recunosc, am circulat de două ori fără bilet, dar am plătit amenda.
Şi dacă tot nu am încălcat nicio lege, gândul nu poate să-mi sară decât la activităţile pe care le-am desfăşurat în ultimii ani – activităţi care vizau păstrarea identităţii româneşti acolo unde există etnici români, respectând cu stricteţe legile ţării în care aceştia locuiesc. Deşi această promovare a românităţii s-a făcut întotdeauna respectând legile Ucrainei, se pare că autorităţile de la Kiev au considerat că toate aceste acţiuni contravin „normelor” ucrainene (cunoaştem astfel de abuzui în regiuni precum Odesa sau Cernăuţi şi, nu în ultimul rând, Valea Timocului). Nu-mi rămâne decât să aştept ca Serviciul de Securitate al Ucrainei să-mi răspundă la scrisoarea în care solicit să-mi fie comunicate motivele care stau la baza acestei interdicţii şi ca instituţiile statului român să-şi facă datoria şi să ceară, la rândul lor, explicaţii în acest sens.
Iar dacă acesta este preţul pe care trebuie să-l plătesc doar pentru faptul că sunt român, îl voi plăti. Sunt gata oricând să plătesc un preţ şi mai mare, pentru că nimeni nu poate şi nu are voie să-mi fure identitatea românească.
Sursa: Dincolodetisa.blogspot.com
