– Povestea unor actori care au tinut cu tot dinadinsul sa-si implineasca destinul in Romania. Si-au reusit –
In Bucuresti locuiesc pe Bd. Basarabiei, in Chisinau au locuit pe strada Bucuresti. Se numesc „Rusu”, desi ei sunt romani curati, cu stramosi risipiti prin satele din stanga Prutului, si nu stiu sa fi avut in neam un rus adevarat de la care sa li se fi tras numele. Dar limba rusa au fost obligati sa o invete inca de la gradinita si le-a fost interzis sa isi spuna romani pana la inceputul anilor ’90, cand Moldova si-a obtinut independenta de stat. Pasiunea lor de capatai e actoria. Au avut la Chisinau roluri mari, Hamlet si Ofelia, dar au indurat pentru placerea de a juca teatru lipsuri cumplite, mai ales materiale. Au venit in Romania pentru o soarta mai buna. Pentru un timp, nu a curs lapte si miere, ba dimpotriva, au avut servicii straine de meseria de actor. Sotii Rusu nu s-au lasat insa pana nu au urcat din nou pe scena sau au intrat pe platourile de filmare.
Caietul frantuzesc al bunicii
Nicoleta Rusu e toata numai zambet. De obicei, eu nu cred in zambetele actorilor. Ei stiu sa le fluture pe buze si sa ascunda astfel multe suferinte si umilinte. Nicoleta a avut parte de ele, dar acum a ajuns la un liman, si de asta cred ca zambetul ei este sincer. Nu i-a fost usor, cum nu ii este usor cuiva care se dezradacineaza, care isi lasa casa si ia viata de la capat. Ion Rusu e cumva mai neimpacat, a ascuns multi ani arsura unei neimpliniri: a lucrat in constructii, a gasit apoi un post intr-o firma romano-franceza, a inceput sa castige bani, dar actorul din el nu a avut liniste cat a stat departe de scena. De curand insa, fire tenace, Ion a primit un rol intr-un film. A cazut o ploaie de primavara peste un razor insetat.
Doi basarabeni temerari: Ion si Nicoleta Rusu
Sunt curios sa aflu ce era Romania pentru ei in anii puterii sovietice. Prin ce imagini Tara Mama, de dincolo de Prut, era prezenta in mintea lor de tineri cetateni ai URSS. Bunicii Nicoletei din partea mamei locuiau chiar intr-un sat din apropierea Prutului. „Am stat acolo in copilarie si ascultam emisiuni radio din Romania. L-am intrebat pe bunelul cine sunt „ei” si mi-a spus ca sunt romani, ca inainte sa vina rusii, noi am fost „cu romanii”! Ma uitam spre apus, unde este hidrocentrala de la Costesti-Stanca, si pe malul romanesc era intuneric, iar pe malul nostru era lumina, si ma gandeam ca Romania este o tara in intuneric. Bunica mea din partea mamei facuse scoala in limba romana, inainte de al doilea razboi mondial, si ea folosea inca grafia latina. Scria niste biletele pentru a-si pune in ordine tesaturile, si cand le-am gasit, am crezut ca sunt in limba franceza, fiindca pentru noi, limba franceza era singura scrisa cu grafie latina, de limba romana nici pomeneala, asa ca am fost foarte uimita, crezand ca bunica mea stie franceza”. „Carti in limba romana cu grafie latina”, intervine Ion, „nu gaseai in nici o librarie din Moldova. Trebuia sa te duci pana la Moscova ca sa le cumperi. Tatal meu era bisericos, mostenise niste carti religioase de la bunicul si imi mai citea seara de acolo, asa am vazut cum e grafia latina”.
La 4 ani, Nicoleta a fost adusa de parinti la Chisinau, intr-o casa care impartea o curte stramta cu alte case locuite de rusi, evrei si ucraineni. Copiii vorbeau numai ruseste si o strigau uneori „taranco”. A invatat repede rusa, ca sa poata participa la jocuri. De altfel, fara limba rusa, viata in Basarabia ar fi fost de neimaginat, era cheia supravietuirii. Nimeni nu isi permitea sa nu invete limba stapanului, in timp ce limba stramosilor era vorbita numai in familie. Pentru basarabenii nascuti dupa al doilea razboi mondial, Romania era o tara straina, unde nu aveau voie sa calce decat in baza unei permisiuni obtinute cu greu. Romani in carne si oase nu intalneau decat in fata unui hotel din Chisinau, unde trageau turistii in drum spre Moscova, si mai puneau de un mic troc cu localnicii: le vindeau tricouri, pantofi de sport, si primeau in schimb bauturi spirtoase. Uneori mai erau tranzactionate si discuri cu muzica romaneasca, ascultate conspirativ in familie. Gica Petrescu era unul dintre cei mai cautati artisti.
In armata, cu Eminescu
Tinerii basarabeni erau recrutati si trimisi sa faca armata in alte republici sovietice, in timp ce pe malul Prutului erau adusi soldati din Caucaz sau din Asia Centrala. Pentru Ion Rusu, sortii au ales o unitate militara din Kazahstan, tocmai la Baikonur, unde functioneaza grandiosul cosmodrom. De aici a zburat Iuri Gagarin, primul om ajuns in cosmos. Tot aici, in 1960, explozia unei rachete a ucis 100 de oameni, printre care si un maresal al armatei sovietice, Mitrofan Nedelin. Faimosul Baikonur era fascinant, dar si inspaimantator pentru un tanar basarabean plecat de acasa cu o valiza in mana. Auzise si el ca stagiul militar intr-o unitate sovietica nu e floare la ureche. Se lasa deseori cu bataie din partea superiorilor.
Lupta a meritat. Visul actoriei bucurestene s-a implinit
Soldatii adunati de prin satele Caucazului nu stiau de gluma, si la cel mai mic afront ripostau cu lovituri de cutit. Permisiile erau rare, unii nu isi revedeau casa decat la eliberare. Mai era si distanta uriasa care multora le dadea sentimentul ca se afla la marginea lumii. Baietii din Moldova mai trebuiau sa auda si bancuri pe seama lor, ei fiind pentru rusi nimic altceva decat niste tarani care cultiva cartofi. Pe langa haine si bucate de drum, Ion Rusu si-a pus in valiza si un volum de Eminescu. Era leacul lui pentru dorul de casa, mai ales ca in jur nu valureau colinele verzi ale Basarabiei, ci se intindea o campie desertica.
„Incepusem sa citesc intr-o seara, in pat, mai in soapta, „Luceafarul”. Soldatii rusi m-au auzit si mi-au cerut sa citesc cu voce tare. Le placea cum suna, credeau ca e limba italiana”.
Doi ani a petrecut in unitatea din Baikonur. A vazut rachetele sovietice ridicandu-se dintr-o para de foc si s-a infricosat de puterea lor. In acei ani, razboiul rece mai tutela relatiile intre Est si Vest, dar Gorbaciov incepuse deja politica de dezghet. Popoarele din URSS isi cereau, tot mai fatis, libertatea.
„Cand m-am intors din armata, la Chisinau tocmai incepusera miscarile de strada, demonstratiile pentru independenta, era o mare fierbere. Cand a inceput razboiul in Transnistria, am fost chemat sa lupt pentru Moldova, dar apoi am fost trimis acasa, fiindca eram student”. Asa lucreaza destinul, simplu, printr-un „da” sau printr-un „nu”. Daca la unitatea militara ii spuneau „da”, Ion Rusu putea figura printre victimele acestui conflict absurd, izbucnit pe malurile Nistrului, la inceputul anilor ’90.
