Se proclamă independentă, deşi majoritatea populaţiei sale nu crede în această independenţă; în şcoli se predă limba română, iar în Constituţie este stipulată ca limbă de stat „limba moldovenească”; învăţăm istoria românilor de peste douăzeci de ani, dar continuăm să ne etalăm drept moldoveni, ceva distinct de români; avem un statut de „neutralitate” stipulat prin Constituţie, dar în realitate o parte a ţării este ocupată militar de armatele ruse; avem două biserici ortodoxe care se ciocnesc cap în cap cui aparţin; avem două sărbători de Crăciun şi două de An Nou, iar la fiecare dată importantă a istoriei noastre avem cel puţin două interpretări antagoniste, care încearcă să ne demonstreze că 1812, 1918, 1940 sau 1945 au fost fie „eliberare”, fie „ocupaţie”. Dar cel mai comic, dacă n-ar fi în esenţă tragic, este faptul că fiind ancoraţi într-o structură de sorginte euro-asiatico-ruso-sovietică (CSI), încercăm să demonstrăm tuturor că vrem să devenim parte integrantă a unui construct european-occidental, care are ca expresie politică Uniunea Europeană.
În încercarea de a răspunde ce suntem în realitate ajung la concluzia că moldoveanul nostru este un fel de Janus cu două feţe, care poate vorbi deopotrivă „limba moldovenească” şi limba română, poate fi deopotrivă „moldovean” şi român, iar într-un cadru mai extins, poate fi deopotrivă ruso-sovietic şi european.
