De ce eşecuri, şi de ce „eterne”? Poate pentru că întreaga noastră istorie, de la daci şi romani încoace, a fost un periplu al supravieţuirii, o luptă acerbă şi adesea oarbă pentru a ne păstra fiinţa naţională? O lungă înşiruire de înaintări ale imperiilor din vecinătate pe teritoriul nostru, înaintări care, stăvilite fiind pentru câteva decenii, sunt percepute azi ca victorii strălucite împotriva duşmanului, definitorii pentru întreaga noastră istorie.
În acelaşi spirit al cercului eternei reîntoarceri şi al eternelor eşecuri, aveam două state româneşti în 1848, avem două state româneşti şi acum, după ce în 1938 aveam unul singur.
Iar cel de-al doilea stat românesc, numit în 1991 prin voinţa a 380 de reprezentanţi aleşi, Republica Moldova, se zbate din răsputeri să demonstreze că are dreptul la existenţă. Să demonstreze propriilor săi cetăţeni, majoritatea absolută a cărora descinde din cetăţeni români pe care nu i-a întrebat nimeni dacă doresc să trăiască în altă ţară decât România, că „statalitatea” actuală este sfântă, de ea nu te poţi atinge, nu o poţi pune în discuţie. De cele mai multe ori, aceste acţiuni sunt pur şi simplu penibile. Exponenţii „apărării statalităţii aflate în pericol” i-au prezentat de multe ori pe cei care-şi doresc o altă formă de evoluţie pentru această societate şi aceşti oameni drept „elemente marginale”, puţini la număr şi slabi. De ce atunci această panică pe care pseudo-apărătorii „statalităţii” o induc cetăţenilor Republicii Moldova?
Simplu: pentru că ei nu se tem de ceea ce este astăzi ceea ce vom numi în continuare, generic, „mişcarea unionistă” (toate persoanele şi grupurile care promovează obiectivul unificării celor două state româneşti), ci se tem de ceea ce această mişcare ar putea deveni.
A se observa că nu am scris „va deveni”. Nu sunt convins că în momentul de faţă putem ieşi din „cercul eternelor eşecuri”. Însă aşa-numiţii statalişti conştientizează poate mai bine decât noi anumite lucruri, şi pe această bază îşi construiesc acţiunile.
Practic, ce avem în momentul de faţă? Avem două entităţi, una numită Platforma Civică „Acţiunea 2012”, alta numită Consiliul Unirii (unde forţa motrice o reprezintă Partidul Naţional Liberal din Republica Moldova, alături de alte organizaţii. Amândouă aceste entităţi au desfăşurat şi desfăşoară acţiuni în vederea promovării ideii unificării celor două state româneşti. Acţiunile de până acum au presupus distribuirea de foi volante, lipirea de stickere şi abţibilduri, organizarea de manifestări culturale, conferinţe şi mese rotunde, scrierea a multe articole de promovare pe multe bloguri, organizarea de şcoli de vară şi şcoli de instruire a viitorilor lideri care să realizeze unirea, şi… marşuri ale unirii.
Acestea din urmă sunt astăzi în centrul atenţiei opiniei publice din Republica Moldova, a ziariştilor şi jurnaliştilor de la televiziuni, a formatorilor de opinie, a foştilor şi actualilor politicieni, a politologilor şi a celor care-şi zic politologi, a analiştilor politici şi a celor care-şi zic analişti politici, a activiştilor din ONG-uri şi a multor altor cetăţeni mai mult sau mai puţin onorabili, mai mult sau mai puţin de bună credină. Datorită a ceea ce s-a întâmplat la Cahul şi mai ales la Bălţi pe 25 iulie şi, respectiv, 5 august, acest tip de acţiuni organizate de către activiştii celor două entităţi menţionate anterior a căpătat o publicitate nesperată, chiar şi preşedintele Nicolae Timofti reacţionând cu un comunicat.
Mărturisesc că m-aş întrista dacă unii dintre organizatori s-ar declara sau s-ar simţi mulţumiţi de această publicitate, şi ar spera că ea va aduce mai mulţi oameni la marşuri, de partea unionistă. Şi-ar face iluzii care le vor fi spulberate ulterior. Faptul că la Cahul şi la Bălţi manifestanţii unionişti paşnici au fost întâmpinaţi de persoane agresive şi în mod vădit dornice de încăierare, care i-au bruscat verbal şi fizic, nu reprezintă un motiv de jubilare, nici măcar în cele mai optimiste scenarii care ar putea fi schiţate.
Ci reprezintă un motiv de meditaţie. De gândire. Măcar acum.
O să-mi permit aici şi îndrăzneala de a încerca să spun unde cred eu că ar trebui să ne ducă această meditaţie. Dar mai întâi, aş vrea să atrag atenţia asupra unui material de presă care abordează şi el tema marşului de la Bălţi. Articolul se numeşte „Mişcarea unionistă şi mişcarea adepţii spre Răsărit” şi este semnat de către jurnalistul Pavel Păduraru de la ziarul „Timpul”. Principalele sale teze pot fi rezumate aproximativ în felul următor: de marşurile unioniste se foloseşte Rusia, marşurile unioniste şi sunt convenabile Rusiei pentru a folosi unirea pe post de sperietoare şi eventual, a forţa destabilizarea Republicii Moldova prin crearea unei autonomii la Bălţi, deci există posibilitatea ca organizatorii manifestărilor unioniste să fie finanţaşi de ruşi şi să lucreze pentru aceştia. Fără a avea intenţia de a polemiza cu autorul pe marginea întrebării „Cine lucrează pentru cine?” (fiecare are dreptul să-şi expună părerea, dar în acelaşi timp, poartă răspundere pentru afirmaţiile sale), voi spune doar că nu cred că este vina organizatorilor că în timp ce aceştia îşi doreau să desfăşoare o manifestaţie publică autorizată care respecta legile în vigoare ale Republicii Moldova şi se înscria în cadrul exercitării de către cetăţeni a dreptului la libera exprimare şi la întruniri prevăzut în Constituţie, asupra manifestanţilor paşnici au tăbărăt nişte specimene agresive care s-au adunat într-o contramanifestaţie violentă. Cel mai important pasaj din articol mi se pare acesta: „Prin aşa-zisele proteste de la Bălţi, cineva a încercat cel mai degrabă să arate Moscovei că în RM ideea Unirii cu România încă este valabilă şi că acest fapt nemulţumeşte cumplit etnia rusă. Şi asta chiar dacă atât organizatorii Marşului Unirii, cât şi contramanifestanţii ştiu cu siguranţă că Unirea este astăzi imposibilă, este o utopie mai mult, de vreme ce nu şi-o doresc nici RM, nici România, nici SUA, nici Europa, nici alte forţe importante, care dictează mişcările de pe scena mondială.” Mărturisesc că am încercat întotdeauna să înţeleg de unde vine la anumiţi cetăţeni ai Republicii Moldova care se consideră, la fel ca autorul rândurilor de mai sus, „români în suflet”, tendinţa de a ascunde sub preş ceea ce, în mod normal, ar trebui să le fie şi lor una dintre opţiunile de bază. De ce, adică, de fiecare dată când unii încearcă să vorbească, să se exprime în favoarea unificării, alţii care, poate, simt şi ei la fel şi descurajează?
Am încercat să înţeleg, şi cred că am reuşit. Cauza principală a acestui comportament este o percepţie specifică a unificării, percepţie care a dominat discursul public unionist, atâta cât a existat, în ultimele două decenii şi ceva. Unirea este o „chestiune de suflet”, este o „reparaţie istorică”. Unirea înseamnă poezie, înseamnă literatură, înseamă discursuri publice cu lacrimi în ochi, şi jurăminte eterne făcute Neamului. Unirea înseamnă emoţii, conţine o anumită doză de misticism, este o chestiune sacră şi bună de pus la icoane, dar care, tocmai pentru că este atât de imaculată, nu va putea fi niciodată atinsă, nu va putea fi niciodată realizată, pentru că dacă ar fi realizată, ar trebui să întoarcem o pagină şi să începem o altă perioadă istorică, o altă etapă de dezvoltare. Câţi sunt pregătiţi pentru asta? Unirea înseamnă panaceu universal, e ca ambrozia zeilor olimpieni sau ca apa vie din basmele româneşti, este un Graal şi instaurează un Paradis. Un Paradis pierdut şi un Paradis promis. Este o profeţie care se autoîmplineşte şi are o puternică dimensiune eschatologică, pentru că ea este pentru mulţi ca un foc din cer care va distruge răul, va purifica lumea, va destrăma vechea ordine nedreaptă şi va crea o nouă lume, o nouă ţară, o nouă societate. Un sfârşit apoteotic al nedreptăţii şi un Nou început. În Republica Moldova, cel puţin, unirea asta înseamnă în ochii celor mai mulţi unionişti, sau… aşa a fost construită, ca mesaj, în toţi aceşti ani. Şi-atunci… cum să-i tratăm pe cei care „Îşi bat joc” de acest edificiu mitic, legendar, care au îndrăzneala să încalce legea nescrisă a „tăcerii întru unire” (similară dogmei nerostirii numelui divin dintr-o serie de religii) şi acţionează, vorbesc, ies în stradă ca să-şi manifeste dorinţa de a trăi într-o ţară românească reunită în timpul propriilor lor vieţi? Simplu, îi catalogăm drept provocatori. Iar pe cei care-i urmează, îi numim „carne de tun” sau „masă de manevră”.
Pentru InfoPrut, Dan Nicu
(Va continua)
